Poate că mai mult decât orice la cea mai recentă carte a Lilianei Corobca mi-a plăcut începutul. Te duce frumuşel într-un loc pustiu, unde-ţi arată cu mâna în toate părţile, ca unui copil părăsit de părinţi: uite, aici nu mai e nimic, dar e frumos, zâmbeşte! Bine, ea o spune altfel:
„La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta şi în toate părţile, cer, numai cer! Trenul se îndepărta lin, se topea în zare, făcând cale întoarsă. Mai departe nu există cale ferată, aici s-a terminat.”
Este şi durere, dar şi eliberare în acest început-sfârşit, care te aruncă aproape fără avertisment în suferinţa cărţii. Stai alături de naratoare, vezi cum pleacă înapoi trenul care v-a adus mii de kilometri şi încă nu te-ai dezmeticit, nu ştii dacă visezi şi dacă te scuturi puţin s-ar putea să te trezeşti ori poate fix asta trăieşti, dar habar n-ai ce cauţi aici, la capătul lumii/drumului.
Norocul tău e că asta e „doar” o carte şi că nu eşti „chiar” acolo. Îţi povesteşte o bătrână, Ana Blajinschi, cum a trăit ea deportarea din Bucovina în Siberia, în cel de-Al Doilea Război Mondial. De fapt, nu chiar ţie, ci unei strănepoate, care primeşte din partea familiei misiunea deloc simplă de a o convinge că, la cei 90 de ani ai săi şi cu prea puţine rude apropiate, cea mai bună variantă ar fi să meargă la un cămin de bătrâni.
Liliana Corobca nu a fost interesată de cum ar putea o strănepoată de azi să convingă o bătrână de utilitatea unei astfel de decizii, ci mai degrabă de amintirile Anei Blajinschi. Bătrâna este cea care povesteşte aici, în mare parte, în ceea ce pare o confesiune eliberatoare, un soi de mărturie acum ori niciodată, care a tot aşteptat ani la rând pentru a fi spusă. Iar amintirile bătrânei sunt tulburătoare.
Drumul istovitor, privat de hrană, cu moartea care îşi ia partea, cu intimitatea inexistentă şi cu mii de întrebări fără răspuns, nu se termină la capătul lui, atunci când femeile încing un dans tradiţional, care să spargă ghinioanele. Drumul continuă, cu multe alte încercări, şi în timpul deportării, dar şi după aceea, în anii în care deportaţilor li s-a permis întoarcerea „acasă”.
„Capătul drumului” este despre maturizare, dar şi despre cum pot bucuriile mărunte să pună în umbră, măcar temporar, dramele istoriei mari. Pe Ana Blajinschi pare să o fi ajutat cel mai mult credinţa, pe care încearcă să o dea mai departe strănepoatei. Romanul are pasaje numeroase cu rugăciunile bătrânei, care vede în Dumnezeu unicul sprijin… Şi poate că eventuala mutare la căminul de bătrâni nici nu mai contează dacă Dumnezeu este acolo. Ori poate că fix acela este capătul drumului. După ani şi ani de încercări, după o supravieţuire miraculoasă, vezi cum ţi se sugerează că nimeni dintre cei cunoscuţi nu îşi poate asuma îngrijirea ta.
Un roman trist, greu, dar cu licăriri de bucurie, de la o scriitoare cu forţă şi inspiraţie, la care se simte plăcerea scotocirii prin arhive şi a suprapunerii stratului ficţional peste adevărul istoric.
Liliana Corobca, „Capătul drumului”, Editura Polirom, 2018, 344 de pagini
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de pure julia pe Unsplash
scrie un comentariu