Maggie O’Farrell oferă în „Portretul căsătoriei” una dintre cele impresionante producții narative, având ca personaj central figura enigmaticei Lucrezia di Cosimo de’ Medici. În urma morții neașteptate a Mariei di Cosimo de’ Medici, care fusese întâia logodnică a lui Alfonso al II-lea d’Este, Lucrezia, sora ei mai mică, este destinată, la nu mai mult de 15 ani, mariajului cu acesta.
Lucrezia pleacă, așadar, din Florența pentru a trăi la curtea soțului ei, înconjurată de persoane, obiceiuri și tradiții deopotrivă străine și bizare pentru tânăra ducesă, obligată să lepede prematur haina ușoară și lipsită de griji a copilăriei și să devină jumătatea celui mai important om din ținutul Ferrara. Deși râvnit de multe tinere, statutul de Duchessa aduce cu sine nu doar privilegii, ci și o sumă considerabilă de obligații, cea mai importantă fiind aceea de asigurare a perpetuării casei nobiliare, prin aducerea pe lume de moștenitori.
Alfonso al II-lea d’Este, tânărul și puternicul duce de Ferrara pare, inițial, figura enigmatică și seducătoare a aristocrat-estetului: educat, sofisticat, cu impecabile gusturi și maniere. El se va dovedi, însă, un veritabil prădător emoțional, un despot lipsit de scrupule, căruia nicio rațiune sau sentiment nu-i stă în cale atunci când vine vorba de afirmarea statutului și puterii sale.
Romanul debutează abrupt cu revelația incertă, dar pregnantă, a unui complot care o vizează pe tânăra ducesă de Ferrara, ce pare, inexplicabil, instrumentat chiar de proaspătul său soț. Sub bătaia de inimă accelerată a cititorului, captivat de această sumbră premoniție, primele zeci de pagini ale romanului se parcurg aproape pe nesimțite, într-o stare de curiozitate vecină cu frenezia.
În acest punct, intuind admirabil dinamica motivației cititorilor, autoarea decide să tempereze puțin ritmul, încetinindu-l prin alternarea planului curent al narațiunii cu cel al copilăriei Lucreziei, evocat printr-o serie de episoade. Unul dintre acestea, esențial pentru descifrarea personajului central, evocă întâlnirea copilei cu tigroaica adăpostită de Cosimo de’ Medici în menajeria de la subsolul palazzo-ului. Admirabil simbol, tigroaica e parcă alter egoul Lucreziei, un caracter neîmblânzit și un spirit prin excelență liber, imposibil de supus ori de dominat. Dincolo de forța sugestiei metaforice, scena (ce constituie nucleul înțelegerii romanului) este deosebit de picturală, aproape cinematografică.
Secvențe la fel de puternic vizual vor mai fi multe în roman – descrierea ceremoniei religioase a căsătoriei Lucreziei cu Alfonso, evocarea rochiei de mireasă a acesteia etc., – făcând din acest material narativ un potențial scenariu de film.
Sunt însă și scene care, deși nu atât de semnificative din punct de vedere vizual, au rolul de a participa la construcția personajelor. Întâlnirea lui Alfonso aflat la braț cu Maria, cu mica Lucrezia pare să ne arate un Alfonso cuceritor, enigmatic și complice, care amuză și intrigă deopotrivă, care naște simpatii, dar în privința căruia ajungi să îți pui multe și stăruitoare întrebări.
De altfel, caracterul enigmatic al lui Alfonso, dar și al altor personaje (Leonello) contribuie la suspansul narațiunii, lăsând un necesar spațiu de manevră atât pentru gesturi nobile cât și pentru fapte cumplite (pedepsirea căpitanului gărzilor pentru idila cu Elisabeta, sora lui Alfonso). Această ambivalență ajunge să o consume pe Lucrezia chinuită de nevoia de a-și „descifra” soțul, de a și-l apropria în vederea conviețuirii.
Pusă să pozeze pentru un tablou („Portretul căsătoriei”), menit să-i capteze nu doar frumusețea, ci și statutul, surprinzând esența misiunii femeii – aceea de a se căsători – Lucrezia descoperă că viața la curtea din Ferrara este un șir nesfârșit de „poze”, ritualuri și interdicții. Soțul ei este suveran cu drept de viață și de moarte nu doar asupra supușilor săi, ci și asupra propriei soții, căreia îi poate dicta orice: ce să mănânce, cu să se îmbrace, când să doarmă, unde să stea și ce să facă.
Așa cum tatăl Lucreziei încarcerase o tigroaică pentru amuzamentul oaspeților, tot astfel Alfonso își întemnițează soția într-o colivie aurită pentru a-și îndeplini cele două misiuni de căpătâi: să ofere moștenitori și să fie anexa depersonalizată și strălucitoare a soțului ei.
„Dar, dacă se gândește că i se va umfla corpul odată cu dezvoltarea unui copil, la ideea că va da naștere acelui copil, că se va ocupa de educația lui, de sănătatea și viața lui și că apoi se vor aștepta de la ea să mai nască unul, se simte copleșită și nepregătită. Un băiat ar fi primit cu extaz și ușurare, ea știe acest lucru, dar apoi ar fi croit pentru un singur destin: să fie duce. Iar unei fete i se va cere să facă așa cum a făcut ea, să fie smulsă de lângă familie și din locul în care s-a născut și să fie sădită în altul, unde va trebui să învețe să prospere, să se reproducă, să vorbească puțin și să facă mai puțin, să stea în camerele ei și să-și taie părul, să evite senzațiile puternice și stimularea și să îndure oricare mângâiere nocturnă la care este supusă."
Din acest motiv, romanul lui Maggie O’Farrell este elocvent pentru ilustrarea rolului femeii în epocă, dar și a multelor manevre și mașinațiuni puse în scenă pentru deținerea supremației la conducerea unei dinastii. Cititorilor le rămâne să descopere dacă spiritul neîmblânzit al Lucreziei va putea fi îngenuncheat în cele din urmă de Alfonso sau, precum tigroaica, va căuta să-și afirme libertatea, schimbându-și destinul. Inspirat din viața personajului istoric Lucrezia di Cosimo de’ Medici, în privința căreia există foarte puține surse documentare, autoarea țese o poveste incredibilă și captivantă, un roman de nelăsat din mână, deopotrivă intens și copleșitor.
Maggie O’Farrell, „Portretul căsătoriei”, Editura Trei, traducere: Mariana Piroteală, anul publicării: 2024, nr. pagini: 480
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Domenico Loia / Unsplash (detaliu)
scrie un comentariu