Douăsprezece povestiri întunecate, misterioase, apăsate de o aşteptare cruntă, specifică filmelor de groază.
După cum a remarcat şi Adela Greceanu în interviul pe care i l-a luat Marianei Enriquez pentru Dilema veche, unii critici au văzut în aceste povestiri şi ceva realism magic, de unde o trimitere la Gabriel Garcia Marquez. Însă Marquez e mai degrabă prezent în „Ce-am pierdut în foc” prin numărul povestirilor (care aminteşte de „Douăsprezece povestiri călătoare”), decât prin realismul magic al acestora.
Dacă ar fi să leg nişte nume de scriitori de atmosfera din „Ce-am pierdut în foc”, aş aminti de Stephen King şi Poe, şi Cortázar, scriitori menţionaţi şi pe coperta a IV-a, însă cred că merită făcută o conexiune şi cu proza lui Mircea Cărtărescu din „Orbitor” şi „Solenoid”, limpede în diverse episoade în care personajele Marianei Enriquez, mai ales femei, se aventurează în căutări neclare, al căror scop este subordonat atât fricii, cât şi dorinţei perverse de a se confrunta cu pericolul.
De cele mai multe ori, aşa cum a recunoscut şi scriitoarea în interviul amintit, cea care lucrează este imaginaţia, pornind, eventual, de la un episod real. Un exemplu: povestirea omonimă este despre o tânără care, diformă în urma unor arsuri cumplite, cerşea în metroul din Buenos Aires şi avea obiceiul de a se apropia de călători şi de a-i săruta. Caz real. Alt exemplu: în „Copilul pierdut” este amintită o situaţie petrecută într-o localitate din nordul Argentinei, mutată de autoare în Buenos Aires, cu omorârea ritualică a unui copil.
Alteori, imaginaţia Marianei Enriquez lucrează în imaginaţia „fetelor” sale, care-şi construiesc tot felul de scenarii şi utopii, care mai de care mai înfricoşătoare, pornind de la cadre în care un om „normal” n-ar vedea nimic periculos. Zgomotele, oglinzile, pisicile, umbrele sunt instrumente folosite pentru a doza tensiunea, o chestiune la care scriitoarea argentiniană, autoare a trei romane şi două volume de proză scurtă, chiar se pricepe.
„Erau cheile de la uşă. Copilul le-a făcut să zornăie şi a izbucnit în râs, iar râsul a fost însoţit de un râgâit violent şi însângerat. Paula a dat să fugă, dar, aşa cum se întâmplă în coşmaruri, avea picioarele grele, trupul refuza să se întoarcă, ceva o ţintuia în uşa dormitorului. Dar nu visa. Nu simţi durerea în vis.”
E puţin ciudat să spui că-ţi place aşa ceva. Dar nu mai ciudat decât actul de a pune pe hârtie astfel de lucruri, de a-ţi lăsa mintea să pritocească tot felul de situaţii care, dacă nu sunt pur şi simplu scârboase, sunt tulburătoare.
Şansa ediţiei în limba română este aceea că a beneficiat de traducerea unui specialist, la rândul său scriitor, dar mai ales iubitor de literatură sud-americană, Marin Mălaicu-Hondrari. Sunt sigur că şi datorită lui poveştile au ritmul şi culoarea marii literaturi din acea zonă, de care Mariana Enriquez se foloseşte pentru a da expresie unei vulnerabilităţi adânc înrădăcinate în mentalitatea colectivă. Scriitoarea se recunoaşte parţial în istoria Argentinei din ultimele decenii, o istorie plină de convulsii şi instabilitate, pe care ea a transpus-o unor personaje pierdute în abisul povestirilor sale.
În timpul dictaturii militare care a condus Argentina între 1976 şi 1983, zeci de mii de oameni au dispărut fără urmă. Era forma prin care conducerea îi pedepsea pe cei „neascultători”, după cum unele personaje ale Marianei Enriquez sunt aruncate în apă de poliţişti, iar altele sunt surprinse, asemenea cititorului, de finalul deschis, din care oricine poate înţelege orice.
„Ce-am pierdut în foc” este unul dintre volumele de proză scurtă despre care se poate spune că are numai texte foarte bune. De cele mai multe ori, când citesc o carte de proză scurtă, găsesc două-trei povestiri foarte bune, două-trei bunicele, iar restul mediocre. Aici, toate au şi ritmul, şi substanţa unei literaturi acaparante, în ciuda grotescului care le domină.
Mariana Enriquez, „Ce-am pierdut în foc”, Editura Art, 2017, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, 264 de pagini
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă de Toa Heftiba pe Unsplash
scrie un comentariu