În proze scurte, întinse pe cei şapte ani dintre naşterea fiului şi moartea tatălui său, Etgar Keret pune accentul, cu mult umor, pe chestiuni personale sau universale. Uneori, episoadele sunt caraghioase, alteori mai degrabă emoţionante, însă întotdeauna au o doză de surpriză care te face să vrei să mai citeşti încă un text, convins fiind că va fi, deşi altfel, la fel de bun.
Keret are forţa celui care se stoarce de sinceritate şi îşi aminteşte întâmplări legate de sine sau de familie cu detaşare, amuzament şi autoironie. Se priveşte parcă mereu în contratimp la diverse întâlniri literare, aruncă o privire asupra rigidităţii religioase, analizează necesitatea serviciului militar şi întinde mereu un elastic de sentimente între eul său familiar şi ţara în care s-a întâmplat să se nască.
Una dintre cele mai emoţionate proze din această carte este despre un bombardament care-l surprinde pe autor, în maşină, împreună cu soţia şi băiatul. Adulţii ştiu ce au de făcut, să se culce la pământ şi să aştepte sfârşitul avertizării, însă copilului îi este teamă şi nu vrea să se întindă. În această situaţie, tatăl, care trebuie să găsească urgent o soluţie, se gândeşte la un joc. Şi jocul presupune ca băiatul să se întindă deasupra mamei, iar tatăl să-i acopere pe amândoi, ca într-un sendviş uman.
Sunt tot felul de situaţii pe marginea cărora Keret a construit nişte proze scurte excelente, cu sensibilitate şi empatie. Autorul este reflectat ca un foarte bun cunoscător al psihologiei şi al diversităţii umane, un bărbat cumva captiv într-o ţară cu vicii, de care însă nu se plânge, ci le tratează cu umor şi compasiune.
„Tânjim după un război adevărat care să ia locul lungilor şi extenuanţilor ani de intifadă, în care nu a existat nici alb, nici negru, doar gri; când nu ne-am confruntat cu forţe armate, ci doar cu tineri care poartă centuri cu explozibili; ani în care aura de curaj a dispărut înlocuită de cozile lungi de oameni care aşteaptă la punctele noastre de control, femei gata să nască şi bătrâni care se luptă cu căldura insuportabilă.”
Pe când avea numai 19 ani şi era soldat într-o bază militară din Israel, Keret a scris un text, primul lui text literar adevărat, într-o cameră rece cu calculatoare. Prima persoană căreia i-a dat cu nerăbdare textul, pentru că avea nevoie de o validare, a fost un sergent, care nici măcar nu s-a uitat pe foaie şi l-a înjurat. În schimb, amabil s-a dovedit fratele lui Etgar, pe care acesta l-a vizitat imediat ce-a ieşit din tură. Fratele a citit captivat textul în timp ce-şi plimba câinele, a spus că povestirea este incredibilă, dar a folosit foaia ca să adune rahatul câinelui. Bine, nu înainte de a-l întreba pe proaspătul scriitor dacă mai are un exemplar al poveştii.
Cartea lui Keret are darul de a te deconecta şi binedispune, dar te şi invită la niţică reflecţie. Prin urmare, o micuţă bijuterie şi, pentru cine doreşte, un exemplu în materie de proză scurtă.
Etgar Keret, „Şapte ani buni”, Editura Humanitas, 2018, 188 de pagini, traducere: Ioana Miruna Voiculescu
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu