Am putea fi oricare dintre personajele stranii pe care le creionează Natsuko Imamura cu fiecare roman al său, cu fiecare povestire, cu fiecare text care vorbește despre fiecare dintre noi în feluri în care nu s-a mai scris până acum niciodată. Problemele societății moderne japoneze sunt aduse în prim-plan prin reconfigurarea unor împrejurări prin care protagoniștii par să nu mai facă parte din realitatea concretă în vreme ce chiar destinul lor e miezul unei provocări curente.
Distinsă încă de la debutul său, Atarashii musume (Fata cea nouă), în 2010, cu Premiul Osamu Dazai, Natsuko Imamura și-a câștigat notorietatea odată cu romanul Femeia cu fustă violet (Murasaki no sukāto no onna, 2019; Humanitas Fiction, 2022), tradus în peste douăzeci de limbi și distins cu Premiul Akutagawa. Volumul de povestiri Fata care s-a transformat în bețișoare (Ki ni natta Asa; Humanitas Fiction, 2023) explorează și mai mult tema societății care nu reușește să rezolve problemele majore în rândul tinerilor din Japonia, de la însingurare, bullyingul din școli și lipsa de socializare până la obstacolele pe care le au de înfruntat atunci când încearcă să obțină un loc de muncă într-o piață extrem de competitivă și cu o presiune uriașă pe umerii celor aflați la început de drum. În același timp, în fiecare povestire, personajele au de dus greul unor provocări universale și care traversează orice societate: dorința sau posibilitatea de a fi înțeles, văzut, acceptat, de a exista fără a te simți vinovat sau judecat.
În Fata care s-a transformat în bețișoare nefirescul e unica dilemă în sine căci ce e mai nefiresc, de fapt, în această lume? Un individ care ar trebui să fie înconjurat de dragoste și nu e, o mamă care și-ar dori să păstreze copilul alături de ea și nu reușește sau cei care vor să fie acceptați așa cum sunt, iar societatea nu îi tolerează? Ne privim în oglindă, răsturnați de măiestria scriitoarei nipone, iar personajele stranii ne înduioșează și, în același timp, ne reproșează lipsa de candoare, de compasiune, de umanitate. Societatea actuală este, în literatura lui Natsuko Imamura, făcută din zale destrămate.
Aleargă, toate aceste personaje, spre dorința de a fi văzute, spre iubirea pură și infinită, spre acceptarea celorlalți. „Privește-mă, iubește-mă, acceptă-mă, ține-mă de mână!” par să strige la unison, încă din copilărie. Același strigăt se întoarce pustiu, ca un ecou, în ele însele pentru a le pustii mai departe, pentru a le goli de speranță, pentru a le alunga ultima fărâmă de încredere în ceea ce ar fi putut deveni.
În povestirea care dă și titlul volumului și care în Japonia a fost adaptată pentru teatru radiofonic, Fata care s-a transformat in bețisoare, o întâlnim pe Asa, cea din mâinile căreia, ca printr-o întâmplare nefericită și repetată la infinit, nimeni nu mânca nimic sau nu voia să mănânce nimic. Goana ei pentru a nu fi respinsă, disperarea cu care își dorește să împartă bucuria sunt acute și dureroase, o frâng până la pieire, până la transformarea în vis, într-o altă realitate, într-o existență nouă prin care își îndeplinește destinul alături de alți nefericiți care fuseseră respinși, alungați din inima aceleiași societăți:
„Pe lângă Asa, care se transformase în bețișoare de mâncat, în casa tânărului mai erau Mana, care se transformase în pernă, Sho, preschimbat în clanță, Yuta, băiatul care se făcuse plapumă, Kaori, transformată în pătură, Michiru, o fată ce devenise piatră, Noriko, o altă fată care acum era umeraș, Yoshio, un băiat transformat în păpușă Peko-chan, Akie, prefăcută în rucsac, Soichiro, care se transformase în cactus și încă alți câțiva. Toți avuseseră, mai ales în copilărie, experiențe asemănătoare celor trăite de Asa, gustând încontinuu amărăciunea și dându-și apoi sufletul.”
Hărțuirea ca fenomen social e un personaj în sine, activ și aproape omniprezent, arătându-și efectele nocive prin alungarea din lume a celor care vin, de altfel, înzestrați cu bucuria de a fi și cu naivitatea unei lumi care ar trebui să îi primească doar cu brațele deschise.
În povestirea Nami, care a fost în cele din urmă nimerită, descoperim o altă temă pe care Natsuko Imamura o transformă prin tot ceea ce scrie, oferind o critică aspră a societății actuale: violența și nepăsarea celorlalți în fața vulnerabilității și a fragilității, inabilitatea sau voința incompletă de a gestiona incapacitatea celorlalți de a se adapta sau de a face față unor situații complexe. Nami devine un strigăt de ajutor continuu și, mai târziu, o așteptare permanentă a fiului care nu se va mai întoarce niciodată:
„Nami s-a transformat într-o ființă care nu fugea. Nu fugea. Orice s-ar fi întâmplat, nu fugea. Nici de ghinde, nici de baloane cu apă, nici de mingi, nici de doze goale, de nici un fel de lucru aruncat spre ea. Față de chinul fugii, atacul și durerea pe care le experimenta doar un pic în momentul în care era nimerită nu însemnau nimic. La capătul durerii era ceva. Biscuiți în formă de animale, lapte, studiu individual, Yogghurpe, pijamale curate, o palmă blândă și caldă, un loc sigur.”
Dorința de a fi văzută și acceptată în copilărie se dezvoltă pe măsură ce ea crește și își dă seama că această dorință nu va fi îndeplinită niciodată. Prăbușirea are loc, instabilitatea mentală se instalează, iar declinul lui Nami e ruperea de realitatea concretă:
„Dar, oricât a strigat, nimeni n-a aruncat spre ea. Și nu era vorba doar despre aruncatul mingii. Îi evitau privirea și încercau să nu vorbească cu ea. Nami devenise ținta bullyingului. Era un tip de bullying prin care i se anula practic existența. Există multe feluri de bullying, iar în clasa ei mai era un coleg în care ceilalți aruncau cu gunoaie sau cu cârpele de șters. Nami îl privea cu coada ochiului și se gândea că și-ar fi dorit să fie în locul lui. Căci nimeni nu arunca cu nimic în Nami, a cărei existență fusese ștearsă.”
Eșecul aici nu este al lui Nami cum nu este al niciunuia dintre personaje, eșecul este al societății în care acești oameni nu își găsesc un loc care ar fi trebuit să fie doar al lor.
Mai apoi, în Amintirea unei seri e poate cea mai vizibilă tema pe care Natsuko Imamura a exploatat-o și în trecut, cea care subliniază provocările de care se lovesc tinerii absolvenți în Japonia, pe lângă încercările de a se adapta. Tânăra șomeră protagonistă se obișnuiește cu nefirescul, e o ființă care se târăște, o ființă care ajunge să folosească litiera pisicii și care mănâncă floricelele de porumb găsite pe stradă:
„Am dat cu ochii de niște floricele de porumb căzute pe jos, așa că am luat una și am băgat-o în gură. Pentru că mă obișnuisem cu mâncarea pisicii de acasă, gustul sărat al floricelelor mi s-a părut foarte intens și bun. Uitându-mă în jur, am văzut că erau mai multe, împrăștiate peste tot. Încă una. Și încă una. Trecătorii nu-mi dădeau nici o atenție, iar eu mâncam floricelele una după alta. Erau deja câteva ore de când plecasem de acasă, iar în tot acest timp oamenii fie mă evitaseră, fie pășiseră peste mine și trecuseră mai departe. Lumea de afară era totuși mai sigură decât îmi imaginasem eu. O singură dată am fost călcată, dar mi s-au cerut atâtea scuze, încât până la urmă parcă am început să mă simt eu prost. Oricum ai fi privit lucrurile, de vină eram de fapt eu, care stăteam întinsă pe marginea străzii.”
Aici e exemplul cel mai bun al jocului pe care îl face Imamura, „de vină eram de fapt eu, care stăteam întinsă pe marginea străzii” e tocmai inversul realității, un om care cere ajutor și care nu-l primește, un om care nu găsește mijlocul prin care să se potrivească tiparului, standardelor, un om care nu găsește un loc de muncă. În același timp, acestei teme i se adaugă și o metaforă a iubirii naive din tinerețe, a modului în care ne lipim naiv de ceea ce sufletul recunoaște cel mai ușor – un strigăt de ajutor similar, o pasiune împărtășită. Tema provocărilor de ordin social e însă firul roșu care leagă povestirile și destinele din acest volum care arată provocările pe care le înfruntă Japonia modernă.
Natsuko Imamura dă glas însă unor personaje care transmit în limbaj universal ceea ce regăsim în inima fiecărei societăți care progresează tehnologic și care nu reușește să sprijine omul să țină pasul cu această dezvoltare mult mai rapidă. Ne regăsim, fără să purtăm același nume, în fiecare dintre protagoniști, le înțelegem temerile și greul, ne traducem prin întâmplările lor propriile povești de viață și recuperăm, măcar parțial, un strop de încredere.
Natsuko Imamura, „Fata care s-a transformat în bețișoare”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2023, nr. pagini: 184, traducere: Magdalena Ciubăncan
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Michael Lee / Unsplash
scrie un comentariu