Făcând parte dintr-o trilogie publicată de autor în vara lui 1918 cu intenția de a conferi semnificație experiențelor trăite pe viu, după cum afirmă el însuși: „Nu-i o lucrare de călător ce-și notează impresiile […] ci mai degrabă aceea a unui soldat care n-a uitat că e și ziarist și care povestește, cu carnetul în mână, în hazardul întâmplărilor, ceea ce a văzut și a cercetat […] ceea ce l-a izbit și l-a mișcat”, Moartea Albă înregistrează „viața și zbuciumul unor zile funebre”. Volumul, dedicat „mamei îndurerate”, reunește într-un tablou lugubru eforturile de a învinge una dintre cele mai năprasnice epidemii a acelor ani, suferința și reflecțiile care o însoțesc: „Am trăit câteva luni în plină groază a celei mai înfricoșate epidemii, am fost însumi victimă a ei. […] Nu voi șterge dar locul unde o lacrimă a putut cădea.”
Sublocotenentul Ioan Dragu, aflat la cea de-a doua mobilizare în primăvara lui 1917, se întoarce de pe frontul Cașinului – unde unități românești încercaseră fără succes să opună rezistență Puterilor Centrale –, îndreptându-se spre Moldova, devenit loc de retragere și de reorganizare a armatei, la comanda unei companii de infanterie. Întregul peisaj – vânturi puternice, zăpadă și frig cumplit –, se constituie în element structurant ce fuzionează cu fondul interior al soldaților. Moartea îi așteaptă și aici: „în satele vasluiene epidemia de tifos exantematic împrăștiase unitățile sleite de agonii nesfârșite”. În Surănești e omniprezentă. Indiferența „împotriva răului năvalnic”, sărăcia și amatorismul în combaterea epidemiei, aflată la debutul ei, convertesc imaginea satului vasluian într-un topos al agoniei și al neputinței: „Am intrat în satul acela ca într-o morgă; am intrat în casa ce trebuia să-mi servească drept locuință, ca într-un mormânt”; „populația […] părea că-și astupă urechile la sfaturile ce i se dădeau”, „soldații preferau să aștepte mai bine sfârșitul firesc al răului decât înlăturarea lui”, iar „încercările de deparazitare cu mijloace rudimentare erau începuturi ce mureau în ou”. Controlul autorităților centrale e cvasiinexistent, reducându-se la întocmirea unor justificări scriptice destinate să ajungă în „liniștea unei camere calde […] la un pahar de ceai cu rom și pesmeți fini.” Funcționarii administrației locale se lasă în grija celor de la centru, iar cei avuți „în chietudinea conacelor lor bine încălzite și ermetic închise erau departe de orice strigăt care cheamă ajutorul bunilor samariteni.”
Scenele configurative ale molimei – în lazarete improvizate, în curțile caselor, în cimitire, pe ulițe murdare, înecate de ploi – anticipează episodul existențial bulversant rezervat naratorului-descriptor. În camere sărace, întunecate, bărbați tineri se topesc în strânsoarea Morții Albe: delirul prelungit anunță apropiata rigor mortis, „morții zilei” sunt duși la groapă „înțepeniți în moarte tot așa de tăcuți și de disciplinați ca și în pribegia tuturor durerilor, ca și în suferințele agoniilor nesfârșite.” Sunt încărcați în căruțe „așa cum un măscărici de la Moși și-ar prezenta păpușile de ceară”, lipsiți de demnitatea unei ultime decențe: aruncați în gropi superficial săpate, fără tunică, pantaloni sau bocanci: o cumplită „parodie de o sinistră nesimțire”. Coșgiugele, o încărcătură aruncată de-a valma trasă de cai osteniți și înfometați se dezechilibrează, iar morții „se rostogolesc în șanțul străzii și pe trotuar” creând un spectacol coșmaresc de „resturi macabre […] ce par că sug ca niște bureți uriași mocirla spumegândă”.
Însărcinat cu restructurarea trupelor – „trebuia să faci oameni vii din muribunzii care se topeau în umbra colibelor reci ca zăpada de pe stufurile bătute cu zgârcenie de soare” –, ofițerul se găsește într-o situație fără ieșire, căci proximitatea „ostași(lor)-umbre” și a morții suplimentează mediul deja anxiogen pentru Ioan Dragu cu diagnosticul de tifos. Rămas doar cu Grigore, „ordonanța zilelor bune și rele”, va coborî în bolgia creată de o rațiune fragmentată: de acum zilele care se scurg se metamorfozează în evenimente care, deși trăite, devin amintiri volatilizate până la dispariție sau momente casante imposibil de recuperat mental ulterior.
Sub efectul eclerajului, personajul central, a cărui aparență e acum doar o imagine convențională, etalează erupția unor reacții instinctive ce constelează o întreagă gamă emoțională: experimentează sentimentul decorporalizării, prezintă halucinații; incoerența alternează cu manifestări frisonante pigmentate cu episoade de un sadism cvasiirepresibil: „Alunec iar în lumea supranaturalului. Nu mai am nici o legătură cu lumea exterioară. Facultatea de a crea, cea mai frumoasă dintre toate, […]se rătăcește așa de bine în intemperanța sa, încât, voind să rivalizez cu Dumnezeu, eu halucinatul nu mai sunt om”. Pentru bolnav, acum ființă anhedonică, stăpânită de presentimentul morții iminente, apropierea sărbătorilor pascale provoacă un scurt moment de luciditate smuls parcă episoadelor febricitare de până acum. Silește pe Grigore să-i aducă toți gradații pentru a-și lua rămas bun. Calvarul alternează cu episoade tragi-comice:
„- Grigore, dacă nu-mi aduci gradații îți dau cu ceva în cap. Cine poruncește aici?
– Domnule locotenent, aici poruncește mintea sănătoasă. Dacă nu sunteți cuminte, cum a zis domnu doctor, vă leg de pat.”
Instinctul de conservare prevalează și episoadele agonizante, de comizerație față de sine – rămas singur murmură „Acum sloboade, Doamne, pe robul tău!”, își realizează autoportretul privindu-se în oglindă, formulează anunțuri mortuare legate de propria-i moarte, întocmește liste cu numele „adânc îndureraților” –, sau de furie dezlănțuită, ca revoltă împotriva morții, sunt surclasate în cele din urmă. Perioada de convalescență – în vila „Greierul” de la Bucium, a doctorului Clunet –, în antinomie cu nefericita soartă a delegatului Misiunii Franceze, răpus de tifos în Moldova anului 1917 –, are pentru ofițerul român un deznodământ fericit: „Suferința nu-mi mai parvine decât prin reflexul amintirii. O parte din viața mea se desprinde de la mine și cade în trecut.”
Rememorând un context istoric traumatizant, autorul surprinde o realitate specifică unei țări mutilate nu doar din punct de vedere teritorial, ci și moral, în care supliciile inenarabile ale foștilor combatanți sunt efecte colaterale ale războiului și constituie vituperații atât la adresa unei societăți întregi, cât și a victimelor sale, într-o lume stăpânită de porniri atavice.
Ioan Dragu (născut Ionel Drăgescu) jurnalist, scriitor și combatant în Primul Război Mondial.
Fiu al doctorului Ioachim Caton Drăgescu, născut lângă Mediaș, Ioan Dragu a manifestat din fragedă pruncie un interes particular pentru literatură și limbi străine. Debutează ca jurnalist pe când nu împlinise încă vârsta de 20 de ani sub pseudonimul Ioan Dragu, făcându-se repede remarcat.
„Moartea Albă” face parte din cele trei volume pe care scriitorul le publică în 1918, la București, reunite în 2021 de către Editura Humanitas într-un singur volum, alături de „Drumuri de sânge” și „Pe urmele bolșevicilor”, ediție îngrijită de Daniel Cain.
Ioan Dragu, „Campania anilor 1916-1918”, Editura Humanitas, anul publicării: 2021, nr. pagini: 408
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu