„Eram cu toții tineri, strălucind de nefericirile istoriei.”
Anul acesta se împlinesc o sută de ani de când s-a născut Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu. După absolvirea Facultății de Litere din București (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu. Un an mai târziu obține o bursă la Paris, unde pleacă în condiții riscante și dificile. La începutul anului 1948, după abdicarea forțată a regelui și instaurarea comunismului în țară, cere azil politic în Franța.
Stabilită la Paris din 1948, Monica Lovinescu a fost cea mai importantă voce feminină a exilului românesc (împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca). Prin emisiunile de la Europa Liberă (1962-1992), vocea ei a răzbit pe undele bruiate ale radioului și a deconspirat ororile petrecute în țară, a deschis ochii oamenilor în fața primejdiilor, i-a învățat să gândească liber și să-și păstreze luciditatea.
Prin puținele pârghii pe care le avea la îndemână a salvat multe vieți, a ajutat mulți oameni, mulți scriitori, din țară sau din exil. Și-a sacrificat viața personală și viața de scriitor, fără să se plângă și fără să îmbrace haina vanității, „pentru restabilirea binelui împotriva unui întreg stat organizând răul”.
„Jurnal esențial” este o selecție din toate cele șapte jurnale scrise de Monica Lovinescu între 1981 și 2002, în care vorbește foarte puțin despre ea și foarte mult despre alții. Pentru ea, cei din jur erau importanți, fie că erau în România sau la Paris. „A fost dintre oamenii privilegiați care au putut ajuta și ale căror cuvinte s-au transformat în fapte”, cum frumos spune Ioana Pârvulescu în prefața Jurnalului. Indignarea în fața răului și a nedreptăților i-a menținut vie energia și a făcut din dezvăluirea răului un sens al vieții.
În 1977, în ajunul zilei de naștere, Monica Lovinescu a fost agresată la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, bătută crunt în fața locuinței din Paris. Nu trebuia omorâtă, ci „să i se zdrobească falca, dinții și brațele. Ca să nu mai poată niciodată să scrie și să vorbească. Trebuie să devină o legumă.” Ajunge în comă la spital, dar supraviețuiește și continuă cu aceeași înverșunare să dezvăluie teroarea din țară.
Cea mai mare durere a ei a fost pierderea părinților, în special a mamei. Ecaterina Bălăcioiu a murit în închisoarea Văcărești (și aruncată la groapa comună), pentru că nu a vrut să accepte șantajul de a-i scrie fiicei sale și de a o convinge să revină în țară și să devină agenta Securității în schimbul eliberării ei. Monica a dus cu ea toată viața culpabilitatea că nu a reușit să o salveze din mâinile comuniștilor, în ciuda intervențiilor din fiecare zi, timp de doi ani (mama ei a stat în închisoare în 1958-1960), când a bătut la ușa politicienilor francezi.
Și-a dorit foarte mult să scrie o carte despre mama ei, să-i ofere un mormânt între paginile unei cărți. Dar nu se credea capabilă de acest lucru, nu credea că are talentul necesar pentru a o reda astfel încât să nu cadă într-o literatură proastă, derizorie.
„Cum n-am de spus despre ea decât lucruri frumoase, nobile, exaltându-i demnitatea și sacrificiul, ar trebui să am geniu pentru a nu cădea într-o proastă literatură, degradând-o în primul rând pe ea. N-am evident geniu, nici măcar talent.”
Până la urmă, marea ei dorință a fost îndeplinită de jurnalista și scriitoarea Doina Jela prin cartea „Această dragoste care ne leagă”. Acest lucru a bucurat-o enorm pe Monica, a făcut-o să dea un sens sacrificiului mamei ei, oferindu-i în sfârșit un mormânt.
Într-o carte poștală, mama ei îi scrie: „Cred că un om moare cu adevărat când nu mai există nimeni să-și aducă aminte de el.” În Jurnal, Monica scrie: „Asta înseamnă că ea nu va mai muri odată cu mine, ci va supraviețui prin „Această dragoste care ne leagă”. Pot cere mai mult?”
La maturitate, adesea i s-a spus Monicăi că are multe din trăsăturile și gesturile mamei ei.
„Dacă ceva din mama a trecut atât de vizibil în mine, nu e totul pierdut. Un singur gest al ei devenit al meu o ține încă pe lumea aceasta. Numai la asta să fi fost eu bună (să-i repet o trăsătură, un gest) și tot n-am trecut inutil prin această viață pe care prin sacrificiul ei în închisoare mi-a dăruit-o de două ori.”
De-a lungul anilor, Monica Lovinescu împreună cu soțul ei au păstrat relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor de la Paris devenind o legătură pentru aceștia și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris. Printre ei s-au aflat Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ana Blandiana, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Prietenia cu Gabriel Liiceanu a fost una dintre prieteniile frumoase și bune, care a dăinuit până la finalul vieții. A suferit mult când unii dintre cei apropiați au murit prea devreme, devorați de boală (M. Eliade de cancer, E. Cioran de Alzheimer). Odată cu moartea celor din jurul ei, simțea cum „dispar fâșii de existență”.
După Decembrie 1989, când au venit pentru prima dată în vizită în țară, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au simțit o mare mulțumire din partea oamenilor care îi ascultaseră la Europa Liberă, iar acest lucru le-a confirmat că tot ce au făcut din exil pentru români nu a fost în zadar.
De-a lungul timpului, în special după 1990, Monica Lovinescu a avut parte de mai multe dezamăgiri venite de la apropiați, mai ales scriitori, dar nu și-a arătat durerea. Dragostea ei pentru oameni a fost nesecată, mereu dornică de a cunoaște și de a ajuta. A avut parte și de câteva descoperiri frumoase, printre care Horia Roman Patapievici, „emoționanta calitate umană a lui Vlad Zografi”, „umorul lui Dan C. Mihăilescu”.
Acest Jurnal (ca de altfel toate cărțile ei) este un documentar destinat istoriei și memoriei, prin care Monica ne-a făcut și pe noi martori ai adevărului pentru care ea a pledat toată viața.
Monica Lovinescu a încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la 84 de ani, într-un spital de lângă Paris. Prin acest „Jurnal esential”, ea ne-a lăsat moștenire un trecut pe care nu avem voie să îl uităm și pe care trebuie să îl tot cunoaștem și să îl înțelegem ca să putem să ne înțelegem prezentul. Asta a fost și dorința ei, să nu lăsăm să se risipească acea realitate brutală. Îi suntem datori cu această „neuitare”, căci nimic nu poate să redea sacrificiul și devotamentul ei pentru români.
Monica Lovinescu, „Jurnal esențial”, Editura Humanitas, anul publicării: 2022, ediția a II-a, nr. pagini: 544, prefață de Ioana Pârvulescu
Cartea poate fi cumpărată de la:
…iar dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu