Scriitoarea coreeană Han Kang, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură acordat de Academia Suedeză în 2024, a devenit cunoscută publicului din întreaga lume odată cu Vegetariana (2007). Primul său roman a apărut în 1998, Cerbul negru, urmat de Mâinile tale reci, în 2002. Nu ne despărțim, romanul publicat în 2021, a avut parte la noi de o traducere excelentă semnată de Diana Yüksel și a apărut la Editura Humanitas Fiction anul acesta. Nu ne despărțim a primit în Coreea de Sud premiile literare Daesan și Kim Man-jung în 2022, iar în Franța, Prix Médicis Étranger în 2023 și Prix Émile Guimet de Littérature Asiatique în 2024.
Între anii 1948–1954, pe insula Jeju, după ce Coreea a fost eliberată de sub dominația japoneză, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost săvârșite mai multe masacre de trupele guvernamentale sud-coreene, împreună cu forțele de poliție și milițiile anticomuniste, în urma revoltelor din partea unor grupări coreene care se opuneau alegerilor organizate de Statele Unite la acel moment, considerând că acele alegeri vor consacra împărțirea Coreei în două state. După formarea Republicii Coreea (august 1948), Syngman Rhee a aprobat și intensificat campania de represiune, justificând-o ca o luptă împotriva comuniștilor. Se estimează că între 25.000 și 30.000 de persoane (aproape 10% din populația insulei de atunci) au fost ucise sub regimul autoritar al lui Syngman Rhee, iar evenimentul a fost ascuns și cenzurat timp de zeci de ani. Adevărul a ieșit la iveală abia după 1987, când Coreea de Sud a trecut la un sistem politic democrat.
Han Kang este, mai presus de orice, o maestră a contrastului dintre lumină și întuneric, dintre fragil și cumplit. În fiecare dintre romanele sale se regăsește această dualitate între lumină și bezna ființei, între ceea ce renaște și, la polul opus, ceea ce nu mai poate fi salvat. În Nu ne despărțim, oda pe care o aduce zăpezii, transformând viscolul în una dintre cele mai frumoase metafore din literatura contemporană, e în directă opoziție cu masacrele care nu s-au șters din istoria colectivă a Coreei de Sud, petele de sânge uscat care se văd pe sub albul înghețat din atelierul lui Inseon, fiica unei supraviețuitoare a masacrelor de pe insula Jeju și prietena personajului narator, Gyeongha.
Această permanentă legănare între vis și realitate e susținută de coșmarurile prezente în viața lui Gyeongha, dar și în viața mamei lui Inseon. În același timp, Inseon e reprezentantă a unei generații care încearcă să vindece această rană prin artă, dar și prin acceptarea traumelor pe care le aduc generațiile din urmă. Gyeongha e personajul prins între vis și realitate, între un prezent din care trecutul nu poate fi decupat. Călătoria pe care o face pe insula Jeju e întoarcerea spre rana uriașă a trecutului modern al Coreei, o rană care nu a avut încă șansa de a se vindeca. Un proiect artistic născut dintr-un vis al lui Gyeongha, trunchiuri de copaci negri pe albul zăpezii, e început de Inseon când protagonista vrea să renunțe la el, e o amânare care doar accentuează efemeritatea și negocierea continuă a timpului în relație cu trecutul dureros – corpurile celor masacrați, amintirea acestor existențe care se ridică deasupra zăpezilor care acoperă an de an insula Jeju:
„Traversez încăperea atentă să nu calc în vreo pată de sânge, nici să dau peste buștenii de jos. Apropiindu-mă de ușa din spate, care dă spre curtea interioară, observ câteva trunchiuri vopsite în negru, sprijinite de perete. Pare că Inseon a vopsit câțiva copaci să vadă ce sentiment transmit. Vopsiți astfel, în tonuri de negru, am senzația că îmi vorbesc. Îmi imaginasem că vopsind trunchiurile în tuș negru, acestea aveau să pară niște oameni adormiți. Și atunci, de ce am senzația că văd niște oameni chinuiți de coșmaruri? Trunchiurile nevopsite sunt cufundate în tăcere, inexpresive și imobile, doar acestea negre par cuprinse de un tremur dureros.”
Zăpada e omniprezentă, când ușoară și gata să se topească într-o secundă, când absolută și infinită, ca o spaimă tăcută. Să privim spre trecut fără a lăsa loc de reinterpretări, să nu ne lăsăm înșelați de ceea ce ne apare diferit, să descoperim ceea ce se află dincolo de albul înșelător, dincolo de tăcerea fără margini:
„Dacă distanța de la nor până la pământ ar fi infinită, atunci și fulgii de nea ar crește la infinit, dar, de fapt, căderea lor în gol nu depășește niciodată o oră. Fulgii de zăpadă sunt ușori deoarece între brațele lor e mult spațiu gol, generat de nenumăratele îmbinări. Iar golurile acestea absorb sunetele și le înghit, creând acea liniște absolută. Și cum brațele cristalelor reflectă lumina în toate direcțiile, fulgii nu au culoare și ne apar albi.”
Și, peste toate, poezia unui stil care „neutralizează orice neîncredere“ (Lire), o anihilare a acestor dubii care s-ar putea agăța de realitate și care e poate exemplificată cel mai bine prin acel vis în care în degetele lui Inseon e nevoie să se facă injecții din trei în trei minute, o procedură care nu există în realitate, dar asupra căreia nu mai avem niciun dubiu când o descoperim în roman, atât de ușor șterge Han Kang granița dintre două lumi, dintre vis și realitate, dintre prezent și trecut. Procedura inexistentă e o metaforă a felului în care ar trebui să păstrăm cu noi ceea ce nu e încă vindecat, e o operațiune care cere de la noi să îndurăm durerea, să o ținem vie până când începe cu adevărat să se vindece, să o simțim parțial pentru ca rana să se poată închide, pentru a putea merge mai departe.
Mai mult, contrastul dintre efemer și cumplita istorie despre care încă ne e greu să vorbim se face prin astfel de pasaje care, aduse laolaltă, țes un înveliș alb și fragil, o atmosferă de liniște și de vis alb, o noapte de iarnă infinită care nu s-a încheiat încă, parte din prezentul modern al acestei țări:
„Într-o noapte, am descoperit un desen cu linii simple, o secțiune transversală a corpului unei păsări, care mi s-a părut atât de frumos, încât l-am salvat în calculator. Într-adevăr, în zona pieptului se vedeau săculețele aeriene, întocmai ca niște balonașe, iar oasele aveau mici găuri ovale, parcă erau fluiere. De-asta sunt atât de ușoare, am murmurat atunci în întuneric, amintindu-mi de piciorușele mititele și aspre pe care le simțeam prin țesătura puloverului.”
Trecutul din vis și din memoria mamei lui Inseon, trecutul din coșmaruri și din ceea ce iese la iveală sub formă de frânturi e de o limpezime care nu lasă loc de contururi neclare. Faptele din trecut nu mai au voie să fie trecute sub tăcere, nu mai avem voie să uităm:
„Letargia îmi aduce în fața ochilor chipuri omenești. Nu sunt chipurile unor morți necunoscuți, ci ale unor oameni care trăiesc pe continent. Sunt de o limpezime impresionantă. Însoțite de amintiri însuflețite. Fără rânduială și fără context. Ca sute de dansatori care invadează o scenă pentru a-și face fiecare dansul lui. Trupurile lor, împietrite în zbor, scânteiază ca sute de cristale.”
Să scrii despre război, doliu, masacru, despre ceea ce ne mai poate salva umanitatea în fața atrocităților și să așterni totul în mijlocul unei zăpezi infinite, să lași roșul aprins să se închege pe pământul bocnă și alb, să conturezi imaginea unor trunchiuri negre pe câmpul alb pentru a vorbi în numele celor care nu-și mai pot istorisi adevărul e un dans al fragilității și al durerii în egală măsură, iar prin asta Han Kang e de neegalat.
Han Kang, „Nu ne despărțim”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2025, nr. pagini: 296, traducere: Diana Yüksel
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Ron Whitaker / Unsplash
scrie un comentariu