Luminița Amarie a publicat volumele de versuri Lacrimile, dinții albi ai durerii (Editura Eminescu, 2012), Destin făcut dintr-un cuvânt (Editura Singur, 2012), Chintesența de a fi (Editura Eminescu, 2013), Fericirile care dor (Editura Blumenthal, 2015) și Cărbune de fum (Editura Brumar, 2015). Volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins apare în 2019, la Casa de Editură Max Blecher.
Titlul este o componentă activă a volumului – el poate fi privit ca un proces distructiv în desfășurare: printre primele poeme se menționează „(femeia aceasta există/ chiar dacă nu o vedeți)” (p. 19), iar spre finalul volumului, memoria devine asemenea unui sit arheologic în spațiul distrugerii: „femeia de aici (…)/ nici măcar nu există e doar o închipuire a traumelor/ din sângele ei”. (p. 53)
Dacă îţi place articolul:
Volumul Luminiței Amarie este unul al distrugerii ca dezinsecție a spațiului senzorial, al mâinilor care păstrează atingerea ca pe o forță de anihilare, al frigului și al morții. Un volum al identităților nou create pentru cuvintele clasice – moartea nu e sfârșitul la care se închină tristețe, este apexul inimii cu care se trăiește – nu pentru viață, ci pentru a contempla anularea ei: „am construit/ doar pentru a privi cum se dărâmă” (p. 20), „prelungesc iluzia că o viață nu începe/ ci doar se încheie” (p. 19). Sfârșitul nu înseamnă agitație sau regret, înseamnă respirație: „somnul adânc liniștitor (nu există)/ (poate doar când nu mai ai nimic de distrus)“. (p. 57)
Intenția volumului se delimitează de viață și o plasează într-un spațiu inaccesibil: „acolo e viața/ (în mâinile altcuiva)” (p. 33), direcție amplificată de versul „eu vin din generația morții” (p. 44). Spațiul morții e totodată un spațiu al excluderii: „nu poți trăi într-un loc mort/ cum nici într-un loc plin de viață“ (p. 39), astfel că volumul se află într-un punct de neutralitate din care se cristalizează procesul distructiv în desfășurare – unicul spațiu în care se poate trăi.
În același timp, Luminița Amarie explorează funcția corpului în spațiul non-fiziologic: „corpul meu e o mașinărie de indus în eroare/ o ustensilă de sterilizat tristețea” (p. 45), „trebuie doar ca trupul să devină ușor/ un instrument de măsurat plăcerea“ (p. 65), „în bucătărie reinventez/ utilitatea unui trup”. (p. 59)
Mâinile sunt elementele decisive ale corpului, cu multiple identități formatoare; astfel, ele sunt măsură pentru anxietate („mâinile ei/ au treizeci de ani de frică” – p. 29), punct de acumulare senzorial („durerea se instalează/ în încheieturile mâinilor” – p. 30), ele sunt cele care au funcția vorbirii („până când mâinile își recăpătă vocea” – p. 37) și forța care trebuie topită („să-mi opresc mâinile/ să nu mai miște/ să nu” – p. 56). Mâinile sunt precursoare ale distrugerii – „distruge tot ce-am atins”, dar și limite ale procesului, singurele care pot uniformiza – „trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate”. (p. 66)
Dimensiunea dedublată a volumului descinde din prezența constantă a parantezelor, păstrând un fir paralel explicativ, un reper rezistent la forța distructivă. Ele aduc poemelor subtitrări ale obiectelor: „oglinzi/ (o femeie își cutreieră singurătatea)” – p. 48, iau forma unor principii: „dimineața/ să nu accepți/ violența mișcărilor” – p. 5, sau expun elemente de fragilitate: „aș putea pleca oricând/ nimeni nu m-ar întreba/ nu-mi va anunța nimeni/ părinții prietenii” – p. 5, de altfel declarate ascunse în dimensiunea discursului poetic („nu-mi arăt scăderile vulnerabilitatea țipătul” – p. 44).
Volumul Luminiței Amarie este unul al noilor sensuri, al morții ca element de siguranță și al distrugerii ca purificare și scop; un volum al frigului și al vocii din carne, al mâinilor ca precursor pentru atingere și, implicit, pentru distrugere.
Luminița Amarie, „Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2019, nr. pagini: 72
Fotografie reprezentativă: Chandler Cruttenden / Unsplash (crop)
scrie un comentariu