Într-un fel foarte personal, eram nemuritor – despre „Scurtmetrajele” lui Andrei Vornicu

În Scurtmetrajele lui Andrei Vornicu, din volumul său de debut, o experiență personală sau un aspect din existența rutinieră, precum și un prilej al apropierii de celălalt devin contextele unor desfășurări alegoric-fantasmatice, captate în construcții epice, curgătoare, intens expresive. Cadrele biografice se succed într-un ritm cinematic, presărate cu destule puseuri vizionar-introspective.

La o privire de suprafață, Andrei practică o poezie a alternanței sau a întrepătrunderii dintre evocarea trecutului propriu și observația actualității cotidiene, aproape de la prima pagină până la ultima. Cu toate acestea, vârstele poetului, fiecare cu recuzita sa de experiențe, stări sau atitudini, sunt tot atâtea măști ale mefienței, ale retractilității manifestate față de marginile mult prea contondente ale evenimentelor relevante pentru parcursul său biografic. Poetul trăiește într-o lume pe care o simte, o înțelege și, în cele din urmă, o amplifică, emoțional și empatic, proiectând-o într-o dimensiune din care nu lipsește perspectiva autoironiei și a unui fin sarcasm subversiv.  Secvențele poematice, ale unei biografii, când rebele, caustice, când neliniștite, foarte rar presărate de momente jubilatorii, reflectă indecizia, fractura, nebuloasa eroticului, retractilitatea care vampirizează fiecare cadru domestic, intim sau social.

---

Susţineţi citestema.ro:

---

Toate aceste observații duc la conturarea unei atmosfere a derutei identitare, încă din primul text în care predomină aerul absurd-insolit al unor întâmplări gogoliene. Un scenariu distopic care se desfășoară în direcția paranoidă a pierderii oricărui dram de luciditate, după regulile unui absurd de atmosferă. În registrele unor instituții, numele sau persoana unui individ nu figurează în niciun fel:

„Funcționara de la bancă a insistat că El n-a avut/ vreun cont deschis vreodată la filiala lor și/ nici la o altă filială din oraș sau din țară, iar/ faptul că buletinul pe care i-l ceruse/ fusese parcă înghițit de pământ/ nu-i ușura deloc situația/ La serviciu era cât pe ce să se ia de guler cu/ portarul care nu l-a lăsat să intre fără/ legitimația care se dezintegrase peste noapte”. 

Ritmul tensionat, de-un absurd comic-grotesc, este menținut cu un spirit al firescului care conferă forță atât construcției narative, cât și fantasticului care dozează finalul cu un potențial suprarealist:

„În timp ce căluțul prinde viteză și/ Luna se mărește ca pusă sub lupă/ vântul vâjâie la urechile Lui/ pleoapele i se-nchid în lumina argintie/ buzele i se-ntredeschid în noaptea euforică și/ își simte corpul descompunându-se-n cuvinte și/ cuvintele se-mprăștie-ntre stele/ cuvintele devin stele și pâlpâie pașnic/ în noaptea caniculară/ înfiorată de-un/ brusc și profan/ nechezar de lemn”.

În majoritatea acestor ample poeme, atmosfera este creată și menținută printr-o tehnică a detaliilor care amplifică suspansul, după toate regulile narațiunii, o anumită stare de alertă interioară la contactul cu realitatea exterioară. Fapt care conferă peisajelor naturale, celor domestice și nu numai, o anumită combustie insolită, neliniștitoare, o anumită efervescență onirică, dar și senzația apăsătoare a unui vid care învăluie apropierile umane:

„În parc, atmosfera s-a încețoșat/ luna era plină și uriașă, dar/ a stat mereu în spatele nostru și/ asta n-a fost deloc ceva romantic/ nu se auzeau nici greierii/ nu foșneau nici frunzele/ nu se stârnise din senin o ploaie fină care să/ ne cadă pe obraji ca o confirmare tandră/ nici brațul meu n-a poposit prea mult pe/ ceafa, părul și spatele ei/ fiindcă aveam impresia că ating/ ceva imobil și distant/ ca o stea de gheață”. (Poate data viitoare)

Amintirile, la fel ca tot felul de alte stări, devin pretextul unor evenimente cu destul potențial introspectiv. Ele atrag atenția, printr-un firesc dezarmant, captat într-un scenariu al senzualității destul de retractile, al unei tandreți refulate chiar. Acest lucru se datorează și unor gesturi sau mișcări indecise, incomplete, care duc într-un punct al fisurării/respingerii afective. O ușoară undă reflexivă accentuează un sentiment incert care reiese din următorul cadru confesiv:

„Emoțiile și amintirile și timpul sunt/ ireversibile ca firele de păr oxigenat/ aștepți să cadă de la sine/ sau le smulgi tu/ sau le uiți undeva/ într-o cutie de bere/ sau o sticlă de vin/ sau un poem/ Unele sentimente nu se pot desface/ rămân noduri pe care nu le poți tăia/ nici înghiți, nici îngheța”. (Între ploi)

Tot un pretext al insolitării devin și unele amintiri, cum sunt cele din copilărie, desfășurate într-o atmosferă similară cu cea din Moartea căprioarei de Labiș. Pe copilul de altădată, evocat de Vornicu într-unul din poeme, l-a marcat roșul sângelui care aproape că topea zăpada și persista, mai departe, alături de „urletele alea”, ale animalului sacrificat, precum și de starea de imprecizie dată de o memorie cameleonică, cea care „developează o amintire sau/ o voalează în mod premeditat”.

Alte aspecte din preajma actului sângeros sunt percepute parcă dincolo de un văl oniric. Astfel, destrămarea inocenței era cauzată de țipătul animalului sacrificat:

„într-un fel foarte personal, eram nemuritor/ doar urletul ăla care se repeta în fiecare an/ împroșca idila mea cu sânge și-o pârlea cu flăcări și-/ un alt porc ajungea în farfuria de Crăciun”.

Pe când distanța dintre prezent și trecut favoriza o privire retrospectivă, corectată, să spunem așa, de un puseu de luciditate contondentă. Predomină tendința de a recrea realitatea imediată dintr-o perspectivă nouă, apropiată de trecut, în al cărei substrat parabolic persistă, totuși, salvarea inocenței pierdute:

„Pe mine mă bate gândul să devin vegetarian ca Tata/ să anulez orice legătură între mine și/ sângele care băltește-n ploaie/ aș anula și-această amintire din copilărie și/ aș privi poate înainte/ într-o iarnă potențială-n care/ zăpada va reîncepe să recreeze realitatea, iar/ în loc de porci vor apărea ființe care se vor întinde/ singure pe jos/ oamenii se vor strânge-n jurul lor/ flămânzi, cu ochi ca niște lasere, iar/ ființele vor deschide pe întreg trupul ochi/ avizi să bea din ei până când/ zăpada din jurul lor/ își va redobândi/ albul pur”.

Atmosfera acestui volum amintește de cea a Aglajei Veteranyi din romanul De ce fierbe copilul în mămăligă. În ambele, spiritul confesiv subzistă datorită continuității dintre neliniște și serenitate, dintre ludic și crepuscularitate, dintre retorica însingurării adolescentine, anxios-lucide, și exuberanța juvenilă a uimirii. Din volumul lui Andrei, în schimb, se desprinde o franchețe a spectacularului realităților prezente sau trecute, asupra cărora însă planează spectrul angoasei.

Andrei Vornicu, scurtmetraje, Editura Charmides, anul publicării: 2022