Tocmai ce am realizat că sunt exact 6 ani de când am citit Suicid. Iar acum mă bucur de re-lectura ultimului volum de poeme al Ancăi Zaharia, Pământul Plath.
Publicat în colecția Pocket a Editurii Art, sub coordonarea lui Mihόk Tamás, volumul confirmă maturitatea unei voci poetice deja conturate în cărțile anterioare, o voce adâncită într-o introspecție de o sinceritate brută.
Încă de la titlu, volumul semnalează o filiație simbolică. Referința la Sylvia Plath nu este nici simplu omagiu, nici pretext cultural. Aș zice că Anca Zaharia reinterpretează sensibilitatea plathiană prin filtrul experienței feminine contemporane din spațiul românesc post-tranzițional. Păstrează tonul confesiv și tensiunea interioară cu care ne-a obișnuit și modelează un tărâm poetic propriu, unde trauma e un strat arabil, iar vulnerabilitatea e o formă de rezistență.
„Cel mai puternic cuvânt pe care-l cunosc e fragilitate”, spune Anca la un moment dat – un vers care poate funcționa ca enunț-manifest. De ce? Pentru că fragilitatea e forța motorie a volumului: o fragilitate care înfruntă, nu cedează, care se opune prin prezență, nu prin negare. Fie că e vorba despre relațiile disfuncționale ori despre așteptările toxice proiectate asupra femeilor, Anca Zaharia scrie cu o onestitate dezarmantă.
„Pielea mea devine curcubeu de la atâta întuneric.”
Temele sunt multe: copilăria cu urme de abuz psihic, alienarea în cuplu, identitatea feminină, tensiunile de gen, presiunea socială. Din această experiență interioară se naște o poezie confesivă. Trauma personală e convertită într-o formă de solidaritate cu alte femei.
„ȘTII CĂ AI SCRIS
o carte bună când nimeni din familie
nu mai vorbește cu tine
că ești percepută drept feministă nebună...”
Mă reîntorc la paralela cu Sylvia Plath ca pe un traseu comparativ. Dacă pentru Sylvia Plath moartea devenea uneori eliberare, la Anca Zaharia moartea nu e dorință, ci decor al limitărilor cotidiene. Neputința de a trăi autentic într-un sistem opresiv e mai apăsătoare decât ideea morții în sine.
Imaginile din Pământul Plath alternează între introspecție dureroasă și observație urbană subtil ironică:
„Nu știu să îți vorbesc despre un oraș pe jumătate adormit
dacă nu mă aflu chiar în centrul lui,
unde suprapun o inimă umană cu una urbană”
sau
„Învață-ți lecțiile cât apeși în gol
pe bricheta din buzunar.”
Orașul devine metaforă pentru singurătate, dar și pentru spațiul interior supraaglomerat de întrebări și refuzuri.
Volumul atinge un crescendo emoțional pe măsură ce versurile avansează. De la constatări aparent blânde se ajunge la rupturi decisive, la o asumare feroce a unei identități care nu mai poate fi redusă sau îmblânzită:
„Pot duce eu mai departe ritualul chemării
și opririi ploii, nu pot înălța diguri,
dar pot surpa maluri -
și încep cu cele interioare.”
Pământul Plath nu e doar o coborâre în abis, ci și o ieșire din tăcere.
„Mă reapuc de urcat pe munte doar ca să strig
(...) că nu simt nimic.”
Într-o cultură literară încă marcată de voci masculine și de tabuurile tăcerii, Anca Zaharia aduce un ton necesar, ireductibil. Pământul Plath nu este doar o carte de poezie, ci o formă de a fi, de a (te) înțelege și de a merge mai departe chiar și atunci când „începuturile sunt cele mai grele” și „eu vreau sfârșituri pentru poezia pe care o aduc cu ele.”
Eul poetic este un „teren minat” pe care nu ai unde să fugi, pentru că rănile sunt și rădăcini, iar ancorele interioare „sfâșie organe” tocmai pentru a împiedica desprinderea.
Poezia Ancăi Zaharia e una a dualităților trăite, nu doar tematizate: iubirea nu aduce pace, ci e un exercițiu de supraviețuire, iar intimitatea e și un ritual, și o ruptură.
„Accept că sunt o întruchipare a contradicției,
că ateismul lasă loc de magie
și că vrăjitoarele din zilele noastre își pot tatua
SUBVERSIV
pe claviculă”
E greu să ieși din lectura acestui volum fără să simți că ai fost acolo, în orașul cu un singur locuitor, pe muntele unde nu simți nimic, în diminețile când „e indecent să ceri prosecco la terasă”. E o poezie intimă, unde viața privată devine revendicare publică. Și pentru că la început spuneam că trauma este un strat arabil, închei ciclic prin a invita fiecare cititor să-și planteze propria furie sau propria iertare în acest sol al cuvintelor. Să facem din fragilitate un teren fertil pentru renaștere!
Anca Zaharia, „Pământul Plath”, Editura Art, anul publicării: 2025, nr. pagini: 64
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Mathieu Perrier / Unsplash (crop)
scrie un comentariu