Cel mai dificil lucru de făcut în viața asta este să le spui celor apropiați ce simți, ce ai nevoie, ce îți dorești. De multe ori nu o facem, asta din zeci de motive. Posibil însă ca cea mai mare „aroganță” pe care o putem face este să scriem o carte despre asta. Scrisoarea de restituire este o unealtă psihologică, care are câțiva pași de urmat, iar rezultatul ar trebui să ducă în principal la vindecarea unei răni sau refacerea încrederii.
Volumul Andreei Catrina, scrisoare de restituire, apărut la Editura Cartex, pornește de la acest demers, însă nu pare să își exprime nevoia de vindecare a unei răni sau refacerea unei încrederi în cineva, ci demonstrează că timpul și evoluția anumitor stări/evenimente repară ceea ce noi nu putem uneori să atacăm frontal, în dorința de a îndrepta lucrurile. În același timp, observ că sentimentul lăsat de volum după parcurgere nu este de regret, ci doar se expun ipostazele ca niște clișee ireversibile, iar durerea se înăbușă într-un plan secund nevăzut.
Știam că, urmând circuitul apei în natură, lacrimile aveau să se întoarcă la mine odată cu următoarea ninsoare.
Volumul are cinci părți, clar delimitate una de alta prin destinatarul scrisorii. Prima parte este despre autoare.
sînt un copac uscat întins pe zidul unui oraș viu & gălăgios
Cele două autoportrete plus prezentarea unor poezii care reprezintă un preambul al scrisorilor deschid acest volum, care după primul capitol ne așază în starea pe care trebuie să o îmbrățișăm pentru celelalte părți.
eu o să scriu selectiv despre probleme personale cum ar fi ziua în care m-am plimbat prin orașul ăsta negru și nu mi-a mai fost dor de nimeni.
Partea a doua și a patra nu m-au lămurit dacă se vorbește despre aceeași persoană. Doar pare. Poate că nu, poate că da. Asta cred că nici nu ar trebui să ne intereseze așa mult, mai ales că orice scrisoare de restituire nu trebuie să ne dea această informație. Ceea ce este frumos este modul cum se vorbește despre cele două persoane (sau una) și despre cele două evenimente (sau unul) din viața ei. E clar că sunt două persoane diferite cât timp autoarea spune:
după ce n-ai mai fost aici mi-am dorit să am mereu un foc mic în apropiere scânteia corpului meu
Dar am vrut să scot în evidență un atu al acestui volum, care nu acuză, nu caută vină, nu aruncă cu noroi. Poezii limpezi, mature, nu feministe, ci feminine, pentru că femeile pot avea această tandrețe a acceptării cu tărie a trecutului.
Parte a treia este despre părinți și aici aș vrea să scot în evidență poezia „toate mâinile din familia noastră”, care prin această parte a corpului descrie întregul context al unei vieți împreună. Vă recomand să faceți și voi acest exercițiu de imaginație superb despre mâinile celor apropiați, nu ca pe o scrisoare de restituire, ci ca pe o descoperire a apropierii/îmbrățișării.
Ultima parte este despre fiica autoarei, care închide această scrisoare și este normal să și închidă acest cerc început cu mama și încheiat cu fiica.
și n-o să te mint, nu regret nimic.
Volumului i-am dat cinci stele pe Goodreads pentru liniștea pe care o oferă, deși după titlu nu părea așa. Maturitatea, liniștea, detaliul la ceea ce se află lângă noi au făcut din acest volum unul feminin. Nu se cere ajutor, nu se caută vinovați, doar se spun lucruri care se petrec pe un balcon de la etajul nouă, sau poate la KFC cu o liniște aparte, care se simte citind.
în cadă fața puțin deasupra apei respir aerul dens nu sînt sigură că mai vreau de o oră aici apa se mișcă odată cu mine ia forma mea mă ține în ea ca într-o placentă no alarms & no surprises chiar și când aerul e tot mai dens chiar și când nu mai pot respira apa mă ține de ce nu poți și tu, inimă mică, să faci la fel?
Andreea Catrina, „scrisoare de restituire”, Editura Cartex, anul publicării: 2025, nr. pagini: 86
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Manish Trimale / Unsplash
scrie un comentariu