citeste-ma.ro vă invită să citiţi un fragment în premieră din romanul Un atac de panică, de Ionuț Șendroiu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
„«Aminturi». Sau poate «aventiri». Asta obţin cei care combină cuvintele «amintiri» şi «aventuri». Numai că Ionuţ Şendroiu nu combină cuvintele, ci conţinutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, şi profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.
Un atac de panică e o relatare suculentă şi perfect ritmată a unei poveşti ghaneze cu bune şi rele, cu suferinţe şi clipe euforice, cu scandaluri şi ameninţări. Materia primă a cărţii este un echipaj din care fac parte alandala un croat cu steagul lui Hajduk Split întins pe balcon, doi italieni gata să-şi cinstească oricând colegii cu o băutură pitită strategic, un bosniac care ţine cu Steaua Roşie Belgrad (côté-ul SF al cărţii), un egiptean mândru de naţia căreia îi aparţine, niscai românaşi, fiecare cu hachiţele lui, şi tot aşa. Un melting pot în mişcare fie în aer, fie pe uscat, fie (finalmente) pe apă. Găseşti de toate aici: un austriac care se aşază la odihnă pe o ţeavă la peste 50 de grade (vai de fundul lui!), un întreprinzător care face ţuică de curmale, un fricos greu de lecuit şi tot felul de păţanii din Accra până în ruralul băcăuan şi din Takoradi până în străfundurile Gorjului. Şi mai vezi ceva: o solidaritate de nimic anunţată când unul dintre membrii echipajului trece prin clipe grele.
Nu, nu e nimic «pus cu mâna» în Un atac de panică. E, în schimb, multă omenie, chiar dacă sondorul vorbeşte buruienos şi macaragiul ascultă manele.“ — Radu Paraschivescu
FRAGMENT
Accra–Takoradi
Situat pe malul Atlanticului, la circa 230 km vest de Accra, Takoradi este capitala petrolieră a Ghanei. Fostul sat pescăresc al comunităţii Fanti a explodat demografic după descoperirea uriaşului rezervor de hidrocarburi din zona Cape Three Points, în prezent unindu‑se cu oraşul vecin, Sekondi, şi găzduind comunităţi din toate grupurile etnice ale ţării, atrase în zonă de noile locuri de muncă. Aici se află bazele logistice ale tuturor companiilor petroliere care acţionează în vestul Africii şi de aici pleacă elicopterele spre toate platformele şi navele de foraj din larg.
Evident că la Takoradi urma să mergem şi noi a doua zi dimineaţă, plecarea fiind programată la ora 6:30.
Cu circa zece minute înainte de ora stabilită am dat buzna în salonul unde se servea mic‑dejunul, căutând o cafea. L‑am găsit pe Marian, singur la o masă, înfulecând o omletă cu şuncă. După mahmureala care i se citea pe faţă, nu părea să fi găsit miraculoasa zeamă de varză. Am dat pe gât un espresso chiar acolo, în picioare, lângă aparatul de cafea şi mi‑am mai făcut unul, dublu, pe care l‑am luat cu mine la recepţie, să predau camera.
În parcarea hotelului, Eugen fuma cu sete la umbra unui palmier, privind pierdut spre cei doi şoferi ghanezi, care fixau bagajele pe acoperişul vehiculelor cu care urma să plecăm. Erau două microbuze Toyota, unul mai mic şi mai nou, cu douăsprezece locuri, şi un model Coaster mai vechi, pentru vreo treizeci de pasageri, cu alură de fost autobuz şcolar reorientat profesional. Ambele erau tunate pentru piața africană, cu suport pentru bagaje pe acoperiş şi o scară de metal exterioară, care să permită accesul şoferului la mormanul de valize.
— Ăsta mic e mai rapid, mi‑a explicat Corrado, inginerul‑şef, cu un cappuccino într‑o mână şi o brioşă în cealaltă. Se strecoară mai bine prin trafic, se comportă mai bine la curbe…
Asistentul său, Francesco, pufăia o electronică, urmă‑ rind cu atenţie modul în care şoferul aranja bagajele, cocoţat pe acoperişul microbuzului.
— Hei, my friend, mai trece chinga aia o dată peste valiza verde!
— Îți recomand să vii cu noi în ăsta mic, a continuat Corrado, sorbind tacticos din cappuccino. Până ajunge Toyota aia mare la hotel în Takoradi, noi, cu ăsta mic, deja am făcut un duş şi am băut o bere.
— Dar, mă scuzați, cât facem până acolo, s‑a băgat Eugen în discuţie.
— Circa şase ore…
— ŞASE ORE??? Păi sunt doar 230 de kilometri…
— Da, dar şoseaua are o singură bandă pe sens şi trece prin sate. În plus, în fiecare sat, piaţa este pe marginea şoselei. Nu ai mai fost niciodată în Africa de Vest?
Le‑am făcut cunoştinţă cu Eugen şi m‑am dus spre vehiculul mai mare. Grupul de muncitori egipteni, paisprezece la număr, era deja înăuntru, dormitând pe scaune. Ramadanul începuse de circa o săptămână, iar ei erau obosiţi după ce îşi petrecuseră noaptea mâncând şi rugându‑se. Aşa cum mă aşteptam, gaşca lui Marian, devastată de mahmureală, s‑a urcat tot în autocarul cu egipteni. Au ieşit din restaurant, cu ochii mijiți din cauza soarelui, au trecut rapid pe lângă microbuzul în jurul căruia se adunaseră şefii de departamente, salutându‑i în fugă, şi nu s‑au oprit până la maşina mai mare, unde şi‑au ridicat bagajele deasupra capetelor, pentru şoferul care le prelua să le fixeze cu chingi.
Autobuzul cu colegii musulmani şi cu cei mahmuri mi se părea varianta cea mai bună pentru călătoria de la Accra la Takoradi. Toţi pasagerii vor dormi, aşa că nimeni nu va protesta dacă‑l voi ruga pe şofer să încetinească sau chiar să oprească ca să fac fotografii. Cum aș fi tentat dacă am trece pe lângă o plantație de arbori de cacao, de exemplu. Mi‑am ridicat bagajul şi l‑am întins şoferului, moment în care am fost surprins să‑l văd în spatele meu pe Eugen. Se holba la o ţeavă metalică fixată lângă oglinda retrovizoare externă din partea opusă şoferului.
— Ce e asta?
I‑am explicat că, în cazul călătoriilor pe timp de noapte, dacă maşina se defectează sau este nevoită să oprească, şoferul poate fixa acolo o făclie pentru a ţine la distanţă animalele de pradă şi ţânţarii. M‑a privit cu faţa unui om care nu reuşeşte să digere informaţia.
— Eugen, sunt nişte făclii speciale, impregnate cu pyretrină, care îndepărtează ţânţarii. De exemplu, dacă pasagerii vor să oprească să facă pipi noaptea pe marginea drumului, undeva în junglă, şoferul înfige o făclie în ţeava asta şi‑o aprinde. Ce nu înţelegi?
— Crezi că o să ne prindă noaptea?
L‑am trimis la cealaltă maşină, amintindu‑i că la prânz vom fi în Takoradi.
IONUȚ ȘENDROIU (n. 1968) a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București în 1996. În timpul rezidențiatului (2000–2003, Bucureşti) începe să colaboreze cu diverse publicații. Din 2006, lucrează ca medic de bord pe diferite nave de foraj maritim. În 2023 a publicat la Humanitas volumul de memorii Navetist la tropice.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Mick Haupt / Unsplash
scrie un comentariu