Memoria e o formă de arhitectură, așa cum era crezul artistei Louise Bourgeois și așa cum dovedește scriitoarea Carmen Maria Machado care își începe cartea de memorii, În casa visurilor (Vellant, 2024) cu acest motto. Cartea de față este o formă de artă terapeutică, o sculptură remarcabilă în propria viață, iar traducerea din limba engleză făcută de Elena Ciocoiu nu pierde nimic din splendoarea acestei cărți.
Autoare de proză scurtă, memorialistă, eseistă și critic, Carmen Maria Machado a debutat în 2017 cu volumul de povestiri Her Body and Other Parties (Corpul ei și alte desfătări, Vellant, 2018, traducere de Vali Florescu). Publicat în 2019, volumul de memorii În casa visurilor a primit Premiul Folio în 2021.
Casa visurilor ca Uvertură, Casa visurilor ca Bildungsroman, Casa visurilor ca Avertisment, Casa visurilor ca Lecție greșită, Casa visurilor ca Artă modernă, Casa visurilor ca Telenovelă: în „casa visurilor” Mariei Machado ne vom regăsi indiferent de poveștile noastre din trecut. Vom recunoaște situații, momente, temeri, replici, dureri, amintiri, pierderi. Este, fără îndoială, una dintre cele mai reușite cărți care s-au scris vreodată despre dragoste și despre o relație toxică, despre abuz psihologic și fizic, despre a te salva și despre a vrea să-i salvezi pe alții.
Considerată o meditație asupra traumei și supraviețuirii, cartea e o analiză profundă a unei relații romantice dintre autoare și o femeie care se dovedește a fi fermecătoare în prezența altora, dar instabilă, manipulatoare și chiar violentă în intimitatea relației cu Machado. Analiza pe care o propune se construiește pe o structură originală, cu scurte eseuri și reflecții personale asupra stereotipurilor în literatură sau în viața reală, asupra scrisului, identității, hotarelor care se ridică în jurul relațiilor între persoane queer și nu numai. Și, de fiecare dată, fiecare astfel de pagină spulberă din clișee, demolează din ziduri. Mai apoi, paginile despre relație sunt de o fluiditate și de un suspans care atrag ca într-un vârtej din care nu poți evada, capcana în care Machado e prinsă se extinde asupra cititorului.
Transparența pe care o aduce fiecare pagină completează, în cele din urmă, unul dintre cele mai obiective portrete ale unei relații toxice:
„Cuțitul ei lovește tocătorul cu o precizie tulburătoare.
Strânsoarea ei devine mai puternică, începe să te doară. Nu înțelegi; nu înțelegi într-un fel atât de profund, încât creierul tău o ia la goană, saltă, dă înapoi. Lași să-ți scape un icnet stins, cel mai stins icnet pe care poți să-l scoți. E prima oară când te atinge într-un fel care nu e plin de dragoste și nu știi ce să faci. Nu-i normal, nu-i normal, nu-i normal. Îți storci creierul căutând o explicație și te doare din ce în ce mai tare și totul în jur e încremenit. Gândurile îți sunt însoțite de un spasm de neliniște și te concentrezi atât de tare asupra lui, încât n-auzi răspunsul ei.”
Fragilitatea și disperarea, pe de o parte, se lovesc de temerile și speranțele firești, de iluziile de care se agață victimele în astfel de situații.
Narațiunea neconvențională și temele complexe explorate de Carmen Maria Machado sunt construite prin intermediul mai multor stiluri și abordări literare, rezultatul fiind unul intens și captivant. Apelând la simboluri și mituri, la propriile amintiri și experiențe, Machado țese pe urmele memoriei o carte care destramă tabuurile și stigmatul social din jurul persoanelor queer.
În același timp, folosirea limbajului pentru recalibrarea prezentului în relație cu trecutul, analizarea lucidă a relației și discursul despre supraviețuire și înțelegerea propriului sine fac din volumul În casa visurilor o excepțională lucrare despre regăsire, identitate și salvare.
„N-ai fost întotdeauna doar un Tu. Eram un întreg – o relație simbiotică între părțile mele cele mai bune și cele mai rele – apoi, într-un sens al definiției, am fost spintecată: o retezare scurtă care a îndepărtat prima persoană – acea femeie sigură pe sine, încrezătoare, detectiva, aventuriera – de cea de-a doua, care era veșnic neliniștită și tresălta ca o rasă de câine prea mic.”
Complexitatea și contradicțiile unei relații traumatice sunt surprinse aici prin detalii și dialoguri, prin simboluri și abordări creative care se folosesc inclusiv de mitologie. Casa e, de asemenea, un simbol al căminului, dar și al unei capcane („Așa te călești, se gândea ultima soție. Așa se cultivă tenacitatea dragostei, reziliența, trăinicia ei. Ești supusă unui test și treci testul; fată scumpă, sine scump, uite cât de bună ești; uite cât de fidelă, cât de iubită ești.” – Casa visurilor ca Barbă Albastră). În același timp, visul relației perfecte e spulberat, casa fiecărui vis în parte se prăbușește, pagină cu pagină. În plus, Machado pune accent pe dificultatea de a recunoaște sau de a accepta existența unei relații toxice și abuzive din cauza unor norme sociale sau așteptări culturale.
Rezistența prin scris, vindecarea prin recuperarea memoriei, prin șansa de a filtra totul din perspectiva unui prezent în afara relației și în care vindecarea este posibilă adaugă noi straturi de profunzime cărții. E scoasă în evidență, în același timp, dificultatea de a înțelege mecanismele de control în interiorul relației:
„Ce înseamnă că un lucru e bântuit? Cunoști formula în mod instinctiv: un loc e cufundat în tragedie. E vorba de moarte, cel puțin, dar atât de multe lucruri îngrozitoare pot să preceadă moartea și se înțelege de la sine că unele dintre ele pot să ducă la ceva asemănător. Petreci atât de mult timp tremurând între pereții Casei visurilor, obsesiv armonizată cu poziția corpului ei în raport cu al tău, fără să dormi cum trebuie, ascultând sunetul pașilor ei, felul în care disprețul i se strecoară-n voce, uitându-te cu ochi goi, fără să-ți vină să crezi, la lucruri pe care n-ai crezut niciodată că o să le vezi cât trăiești.” – Casa visurilor ca O casă bântuită.
Dinamica acestor amintiri astfel relatate are constant ritmul unui roman de ficțiune, iar, în plus, criticile concise privind cadrul social care idealizează adeseori iubirea între persoane de sex feminin (convingerea potrivit căreia abuzul domestic ar fi, în astfel de situații, mai rar) îngreunează tocmai recunoașterea mai rapidă a abuzului:
„Considerăm clișeele plictisitoare și previzibile, dar, în realitate, sunt unul dintre cele mai periculoase lucruri din lume. Creierul tău nu poate să lupte împotriva unui clișeu, nu așa cum se cuvine – fuge peste fraza, propoziția sau ideea aceea, fără să se mai gândească o dată. «Dacă eu nu pot să te am, nimeni nu poate», «Cine-o să te creadă?», «A fost bine, apoi a fost rău, apoi a fost iar bine», «Dacă rămâneam, aș fi murit». Îngrozitor și dezumanizant, totuși croit după șablonul central” (din capitolul Casa visurilor ca Un clișeu).
Actul de curaj pe care îl semnează Machado e un manifest al desprinderii din orice relație de abuz, e o scufundare, în egală măsură, în tot ceea ce riscă să fie din nou dureros. În același timp, sacrificiul pe care îl face oferă întregii lumi șansa de a recunoaște mai ușor aceste tipare, de a înțelege, punându-se totodată la adăpost, mirajul și rătăcirea spre care ne conduce uneori iubirea. În casa visurilor e capcana lui Barbă Albastră, dar tot printre rămășițele iluziilor descoperim și cheia care pune capăt blestemului.
Carmen Maria Machado, „În casa visurilor”, Editura Vellant, anul publicării: 2024, nr. pagini: 328, traducere: Elena Ciocoiu
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Rizky Sabriansyah / Unsplash
scrie un comentariu