„Mai interesează pe cineva că jurnalismul era cândva o vocație, nu o carieră?” „Permis de presă” a apărut recent la Curtea Veche Publishing, iar Horia Ghibuţiu a acceptat să povestească pentru citeste-ma.ro de ce a scris această carte şi de ce ai citi-o.
De ce am scris „Permis de presă”?
Am conceput eseurile din cartea de față din dorința de a încapsula spiritul timpului. Pe cel al timpului trecut, când presa din antichitate era cioplită în piatră ori metal, dar era la fel de necioplită precum cea contemporană, conținând vești astrologice și imperativul de a fi distribuită. Spiritul prezentului, în care robotim cot la cot cu Inteligența Artificială, așezați la o masă a presei întinsă pentru toată lumea și scriind pentru cei care au ajuns să consume media în picioare, în grabă și pe sărite. Și pe cel al viitorului, când presa va fi o aplicație de tip matrimonial și va fi parcursă doar în cazul în care consumatorii vor fi seduși. Dar, de la primul rând așternut, șters, editat, verificat, abreviat, trecut prin „patul lui Procust” al rigorilor jurnalistice, regândit și abia apoi publicat, am scris aceste texte ca părți dintr-o carte care să-i redea cititorului privilegiile de care a fost vitregit pentru că suflul noilor vremuri a spulberat presa tipărită. Or, cred cu tărie, ba o și scriu, că, pentru a fi înțeles în profunzime, conținutul gazetăresc trebuie consumat în tihnă, cu atenție neperturbată, pe hârtie, care e departe de a fi un suport ideal, dar altul mai bun zău că n-a fost inventat.
În același timp, am scris „Permis de presă” cu gândul că e nevoie de un pic de ordine înainte de a-i invita înăuntru pe cei care vor să viziteze media, această exponată a cărei versiune tradițională a ajuns demnă de un muzeu. De când există social media, familia jurnalistică s-a mărit enorm. Au apărut printre noi frați vitregi, verișori atât de îndepărtați de parcă nici n-am fi rude, bastarzi de presă. Niciunul dintre ei nu respectă regulile casei. Cineva se cuvine să-i informeze că, dacă vor să facă media, trebuie să respecte un cod de principii fără de care nu se poate. Iar ei – priviți! Pun un număr înșelător pe casă, vestesc că afară e potop fără să se uite pe fereastră, dau din casă informații neîntemeiate pe fapte, neverificate, iresponsabile.
Practic, prin această carte, le transmit noilor veniți în media că,
dacă vor legitimație de presă,
să ofere, naibii, relatări veridice, obiective și cuprinzătoare ale întâmplărilor într-un context care să le dea sens – perspectiva, nu doar obiectivitatea, e vitală,
să cunoască și să nu ignore moștenirile culturale, prezentând și clarificând obiectivele și valorile societății,
să se exprime îngrijit,
să urmărească adevărul
și să aibă și un pic de umor.
Hai, că nu-i chiar atât de greu!
Pentru a fi câine de pază al societății, e suficient să fii în stare să te ocupi ca lumea de ce ai de făcut. Doar din momentul în care ai deschis ochii în cunoștință de cauză asupra lumii, deprinzând arta tresăritului la orice subiect care trebuie tratat ca la carte, și numai până când închizi ochii.
De ce ai citi-o?
M-aș bucura ca lucrarea „Permis de presă” să fie citită din același motiv pentru care a fost scrisă – din imboldul mistuitor de a înțelege lumea, cea veche, cea de acum, cea care va fi.
„Permis de presă” pune întrebările definitorii ale jurnalismului: cine, ce, unde, când, cum, de ce? La acestea, încearcă să răspundă întreg universul de simțire și de judecată creat în aproape patru decenii de presă ale cuiva care, înainte de a fi jurnalist, e un cititor insațiabil.
Scriu, transcriu și citez din ce citesc ca să citești tu, nu vreun algoritm artificial.
Scriu ca să aflu și ca să afli adevărul, care e unul singur, și neadevărurile, care au fost, sunt și vor fi o puzderie.
Ca să meditezi asupra știrii de când era sub formă de fum de la ruguri aprinse pe dealuri până la cea creată azi de Inteligența Artificială, căreia îi cer, sarcastic, să-mi corecteze articolele cât se poate de naturale.
Ca să analizezi imaginea jurnalistului, oglindit în producțiile sale, dar și în piese de teatru sau în filme românești și străine.
Ca să înțelegi cum a fost lumea înainte de rețelele sociale și de podcasturi, cum e în prezent și cum ar putea fi cu viitorii jurnaliști, pentru care am niște sfaturi pe care cred că ar fi grozav să le parcurgă.
Dacă ai citi această carte, ai deveni unul dintre posesorii unui permis de gândire critică, de luciditate și de perspectivă ironico-tandră. E un permis cu care poți conduce detașat pe străzile haotice ale lumii contemporane.
HORIA GHIBUȚIU este un jurnalist cu 35 de ani de experiență în presa scrisă. S-a născut în 1969 la Praga, dar a fost adus câteva luni mai târziu în țară și a fost lăsat să crească aici. A intrat în presă în 1990 și a fost, pe rând, tehnoredactor, secretar de redacție, șef de secție, redactor- șef adjunct, redactor-șef, manager de proiect, director editorial. A condus publicații dintr-un spectru larg, de la primul ziar gratuit din România la cel mai influent cotidian de referință al vremii, de la ziarul cu cele mai multe pagini din istoria presei române la reviste glossy despre celebrități. În audiovizual, a căpătat o voce distinctă prin emisiunile în care a intervievat zeci de personalități. Ca jurnalist independent, a devenit o prezență remarcată în presa literară. Încurajat de nominalizarea la premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (pentru volumul #ÎnTimpCeTuDormeai), jurnalistul s-a apucat de traduceri, a scris prefețe, precum și alte cărți, în curs de apariție. (sursa informaţiilor biografice: curteaveche.ro)
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citeste-ma.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu