Intervalul este locul definitiv al sculpturilor brâncuşiene, cum orice idilă eminesciană se desfăşoară în spaţiul Întrelui/Imaginalului, cel al îngerimii, transcenderii. Forma simplă a sculpturilor lui Brâncuşi este una purificată, organicul fiind sugerat în ovoidul „pătruns” de spirit/duh, locuire în suprafiresc. Locul de fiinţare, prin urmare, nu este unul de depozitare, de expunere, ci sculptura însăşi, care creează şi se creează continuu în forma sa ovoidală. Figurile timpului şi spaţiului, în fluiditatea lor statică, sunt şi afară şi înăuntru. Ovoidul, mereu luminos, scoate lăuntricul în exterior, îşi e suficient şi tridimensional, spaţiu şi timp în circuit, adâncime cosmică („un adânc asemenea/uitării celei oarbe”, Eminescu). În asemenea spaţiu-timp se petrec şi atâtea înseninări de elemente sau Natura în întregul ei în lirica eminesciană. Figurile spaţiului şi ale timpului din Interval, un loc aşadar iluminat, sunt echivalente la cei doi autori, doar „materialul” artistic e diferit.
Timpul, condus „din noapte” la Eminescu, e curgător, fluid, şi înspre şi din „repaos”, şi către şi dinspre „pace”. Această figură a imobilităţii şi fluidităţii totodată are un corespondent cu înăuntrul-afara sculpturilor brâncuşiene. Şi ele sunt „pătrunse” de Spirit, dar „nepătrunse” în forma lor compactă, monolitică. Înăuntrul lor se exteriorizează, se manifestă ca lumină, precum iubita eminesciană e lumină şi întuneric, dispărută şi re-creată continuu într-un spațiu și timp anume. Această stare e cea de angelitate la poet, constantă în Interval.
Timpul mitic din Memento mori, văzut ca „roată” eternă, cu început şi sfârşit împreună, re-început din „pace”, somn, ca privirile întoarse la sine şi în afară din formele brâncuşiene, este cuprins în ovoid, cu circulaţia dintre sus şi jos (ca în La steaua şi în alte, multe, poeme eminesciene), cu circulaţia pe axele verticale, dar şi ondulatoriu, pentru ca elementele eminesciene sau formele brâncuşiene să atingă ipostaza plutirii în Cruce. Templul pentru Indor, ca să dau un exemplu, poate fi, chiar şi în proiect, unul pe care îl poți reprezenta, o „traducere” a multor chipuri/elemente care plutesc în apă la Eminescu. Până şi „marea oglindă” fluvială din Memento mori îşi conţine valurile, tot luminoase, un tremur dublat de mişcările păsării uriaşe de sus. În circuitul axial sus-jos, cu naşteri şi moarte permanentă, se află momentul înseninării, pătrunderii, static şi fluid, al revelaţiei. Cu această clipă „suspendată”, de pătrundere în adâncimea totului, se petrece curgerea pe verticală şi orizontală totodată (cum o au şi figurile ovoidale brâncuşiene). Cu alte cuvinte, în lirica eminesciană, figura plenară este aceea a plutirii în cruce, cu circulaţia pe trei axe, în tridimensionalitate. Aceasta este simetria/armonia universului „fără margini”, figurat atât de Eminescu cât şi de Brâncuşi. De aici, prezenţa leagănului-mormânt, a Intervalului, rai de tip Dacia mitică (purtată de fluviu, cu punctul său de întâlnire, oprire, întretăiere a tuturor axelor, stărilor etc.) sau chiar mormintele acvatice sau aeriene, lin, blând străbătute, aflate în freamăt, tremur etc., renaştere. Natura eminesciană sau sculptura brâncuşiană sunt locuri fiinţate angelic, cu imaginea Întrelui, punctul de intersecţie, unde opoziţia afară-înăuntru, lumină-întuneric, static-fluid etc. coexistă.
Ovoidul e, fireşte, în stare cosmogonică. A se vedea orice „răsărit” din lirica eminesciană, orice sculptură din bestiarul sculptorului gorjean. În toate cazurile e vorba de o exteriorizare a luminii, interiorului, Spiritului, ca în orice act de purificare, accedere la Interval.
Eminescu ajunge să „corporalizeze” ondulaţia Întrelui, sintetic, cu toate apariţiile din moarte ale iubitei, de pildă. Şi ovoizii brâncuşieni (Muza adormită, Leda, Păsările…, etc.) înseamnă, întoarse la Sine, punctul de fixitate-curgere spre cele patru capete, în unduire, şanjabilitate, cuprinzând necuprinsul, nemărginirea unor forme mărginite, compacte doar în material.
Plutirile, multiplicate în opera eminesciană, sunt specifice „spaţiului de creştere”, de care scrie Andrei Pleşu (Despre îngeri, Humanitas, 2003) referitor la figuraţia Intervalului, ca element al ordinii cosmice (şi Lao Zi, Cartea despre Dao şi Putere, Humanitas, 1993). Starea elementelor poziţionate cosmogonic e aceea spre interior, chiar şi în clipa trecerii, re-dării liniştite, înţelepte, clarvăzătoare, din Odă (în metru antic). Brâncuşi, care aproape începe cu Rugăciunea şi sfârşeşte polizând, altă formă de meditaţie, transmitere a interiorului în afară, face ca în sculpturile ovoidale să se răspândească lumina în tot corpul, o imagine asemănătoare rugului din Odă… Păsările, peştii, foca, leda sunt închipuiri hierofanice, concrete și subtile totodată. Toate capetele detaşate sau busturile cu ochii lor cosmogonici (ca Principesa X, de pildă, versus Hyperion) conţin punctul de întâlnire al axelor, mişcate într-un spaţiu viu, ondulatoriu, făcător. Aceasta e poziţia tuturor figurilor spaţiului eminescian sau sculpturilor brâncuşiene, mişcătoare în interioritate, luminoase în organicul lor, îndreptate spre punctul de facere, spre exterior, un Începutul lumii perpetuu. Fiecare sculptură, ca cea numită anterior, se rotunjeşte/se roagă în interiorul ei explodând spre manifestare, cum şi templul proiectat imagina rugăciunea într-un ovoid străbătut de lumina purtată şi pe axa verticală şi pe cea orizontală, bazinul cu apă coborând-o în materie. Se proiecta o plutire asemenea întregii naturi eminesciene, cu păsările pătrunse de lumină și fluiditate, în adâncime, întuneric, dar şi „afară”, atingându-se figura centrală, plutirea ovoidului cu axele încheiate/fixate în mijloc, exact ca în „pătrunderile” de ape la Eminescu. Avem de-a face cu figuri comune ale Intervalului la cei doi creatori.
Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Surse fotografie reprezentativă: culturaladuba.ro; ro.wikipedia.org
Un text excelent de la un scriitor de mare valoare!