Laura T. Ilea, despre romanul „N-am chef să mor” (Editura Cartier)

De ce cred că romanului i-a luat atât de mult timp să se materializeze? Și de ce cred că, odată descătușat, el va atinge publicul tocmai prin simplitatea mesajului și a poveștii sale? lată două întrebări la care veţi găsi răspunsuri în acest text scris de Laura T. Ilea pentru rubrica noastră, scriitorii, despre cărţile lor.

Despre transgresiune și despre condiția scriitorului de cursă lungă

Fiecare carte pe care am scris-o a avut un destin diferit, neașteptat, legat de locul, momentul apariției, de receptare. Îmi imaginasem Viața și umbra ei, lucrarea mea de doctorat despre Heidegger, în colecția Academica a editurii Humanitas, ea a apărut însă în 2007 la Idea Print & Design, la Cluj. Est, un volum de nuvele, scris în română și tradus de Nicolas Cavaillès, a apărut în franceză în 2009 la L’Harmattan și deocamdată nu a fost publicat în română. Cartografia lumii de dincolo, roman scris în română și franceză între 2010-2013, a apărut mai târziu în română, în 2018, la Humanitas, și deocamdată nu a fost publicat în franceză. Scenarii ale orbirii (despre Orhan Pamuk, Ernesto Sábato și José Saramago) a fost acceptat, după un zbor transatlantic, de Jean Bessière în colecția de literatură comparată a editurii Honoré Champion, în 2013.

Nomadism. Despre gândirea care devine corp, o carte de eseuri, trena de ceva vreme, dar s-a materializat rapid, fiind publicată în vara lui 2024, în colecția Perspektiv a editurii Litera, după ce Cosmin Perța mi-a propus să o termin în șase luni, pentru a putea apărea la timp.

Romanul despre care vorbesc aici, N-am chef să mor, a avut poate istoria cea mai dificilă dintre toate cărțile mele anterioare.

Îmi amintesc, când eram studentă, o conferință la București a lui Andrei Makine, în care a fost întrebat de un tânăr din sală ce înseamnă să fii scriitor. Sau mai degrabă cum devii scriitor. Iar Makine a răspuns atunci: „Înseamnă să poți suporta primele cincizeci de refuzuri ale primului tău roman.” A subliniat această condiție de wrestler a scriitorului de cursă lungă.

Faptul că am aparținut mai multor spații culturale, în ultimii douăzeci de ani, a făcut în așa fel încât apariția cărților mele să nu fie deloc de la sine înțeleasă.

Iar romanul N-am chef să mor a ajuns cu mare dificultate la această formă finală. L-am scris aproximativ între 2016 și 2019, în franceză, deci în prima perioadă a reîntoarcerii mele în România, după Canada. Apoi a venit pandemia, a fost foarte aproape de a fi publicat în franceză, la o editură foarte ambițioasă din Quebec, dar pus în stand-by în ultimul moment. După care a venit vremea traducerii lui în română, însă limba, dialogurile îmi păreau nenaturale, ca și cum ar fi fost transpuse direct, fără filtru, între două spații culturale în care doar imaginația mea putea crea punți de legătură. Așa încât l-am refăcut de mai multe ori. Întrucât nu e un roman foarte lung (cu totul are 123 pagini), ritmul lui trebuia să fie impecabil și orice cuvânt prost plasat îl putea compromite. Mi-au plăcut întotdeauna romanele care pot păstra ritmul unui film, în care acțiunea, povestea, dinamica personajelor evoluează sub ochii noștri, intrându-ne rapid în viață. Îmi plac și romanele-fluviu, dar acolo e vorba despre complet altceva.

N-am chef să mor e așadar un roman care a pătruns greu în România, s-a ciocnit de conjuncturi nefavorabile, până aproape eram gata să renunț. Aș putea spune chiar că m-am simțit eliberată, pentru că sunt cărți pe care îți dorești și nu îți dorești să le publici. O astfel de carte e romanul de față.

Însă prietena mea Ruxandra Cesereanu a insistat, spunând că ea crede în el, pentru că există înăuntrul lui un pumn ridicat împotriva abnormității de a muri. La fel a făcut și Cristina Farcaș Eșianu, care m-a încurajat să nu renunț. Cu Ruxandra am împărțit la un moment dat, la 6 dimineața, o insomnie, ea aflându-se atunci în deșertul Hurghadei, iar eu în Cipru, lângă biserica „înviatului” Lazăr, o insomnie foarte apropiată de o criză spirituală. Cu Cristina împart 1963 de mesaje e-mail și o prietenie întinsă pe treizeci de ani.

Ele au insistat așadar că acest roman trebuie să apară. Și iată că Editura Cartier, o editură curajoasă, l-a preluat rapid în această toamnă și l-a făcut posibil, la târgul de carte Gaudeamus. A mai existat un moment de ezitare, legat de titlu, întrucât el pare prea puțin literar, e mai degrabă un strigăt. M-am gândit la patru titluri alternative, dar apropiații mei au insistat să-l păstrez pe acesta. La fel a făcut și scriitorul Radu Vancu, care a văzut în acest roman coerența dispersată a nomadismului.

De ce cred că romanului i-a luat atât de mult timp să se materializeze? Și de ce cred că, odată descătușat, el va atinge publicul tocmai prin simplitatea mesajului și a poveștii sale?

E vorba despre o jurnalistă care trăiește la Montreal și care-și crește singură fiul, în absența autorității paterne, așa cum multe femei își cresc copiii în lumea liberă. E vorba de asemenea despre modul în care ea explorează lumea, despre conflictul intergenerațional (cu cât mai mult se încăpățânează ea să se agațe de vechea ei lume, cu atât fiul ei virează înspre extreme și radicalism), despre întoarcerea acasă, ca o nouă emigrare, despre spaima de îmbătrânire și dispariție.

Dar mai ales, e vorba despre întâlnirea acută, materială, de neevitat, cu moartea. Tot dansul pe care îl înscenez în acest roman e dansul „prenupțial” al morții și încercarea ulterioară, disperată, la limita halucinației, a halucinogenului, de a invoca orice forțe care să deschidă pasajul dintre cele două lumi.

Cred că aceste două lucruri constituie, poate, stranietatea lui: visceralitatea morții și a pumnului ridicat împotriva ei, imposibilitatea de a abdica, pe orice culoáre ar fi împinsă jurnalista Anne Legendre, personajul feminin central al romanului. Iar, pe de altă parte, modul în care ea experimentează lumea, dezbărându-se, încetul cu încetul, de orice captivitate. Cred că această libertate a ei poate pune probleme unui anumit public.

Însă, în egală măsură, tocmai aceste dimensiuni transgresive ar putea să atragă un alt gen de public. Un prieten scriitor mi-a spus, după ce i-am vorbit despre roman, că literatura îi ajută pe tineri să meargă mai departe. Nu știu dacă e așa, dar cred că e nevoie de modele alternative de a trăi. Unele dintre femeile cu care am vorbit în ultimii ani se simt rușinate dacă nu reușesc să-și găsească un partener, dacă nu pot trăi în cuplu, dacă se pierd, nomade, prin lume, sau dacă aleg să nu aibă copii. Uneori și pentru faptul că sunt prea sofisticate pentru lumea tot mai simplificată în care trăim, fiind deci neadaptate.

Cred că am vrut, prin acest roman, să imaginez moduri alternative de a fi. Cel puțin, în primele cinci decade ale vieții noastre. Probabil că lucrurile se schimbă apoi. Dar despre aceasta, va urma…

Susţine citeste-ma.ro:

Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citeste-ma.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.