„Anul tigrului de apă”, scris de Ligia Keșișian, este unul dintre cele mai recente volume de poezie apărute la Casa de Editură Max Blecher, anunțând o poezie a forței de demolare a realității prin cuvânt, o poezie care, prin revoltă, își îndreaptă atenția/privirea nu doar în lume, ci și în interior, asupra propriei rușini în fața căreia ne face să simțim mici:
Ne învârtim în jurul soarelui pînă/ cînd dăm nas în nas cu noi și ni se face/ rușine mică într-un colț de stradă cu pumnii/ strânși de-abia-mi ridic privirea către mine.
Egoismul și rușinea nu sunt articulate doar față de propria reacție în fața mișcării ireversibile a lumii, ci mai mult își găsesc mugurii în lipsa de reacție față de prezent sau față de amintirile însușite, însă neînțelese, neasumate.
Senzația irealității vine din poziția de spectator, de observator sau doar privitor la spectacolul unei lumi pe care nu o mai înțelegi. Inutilul ritualului care te menține în viață este dezasamblat, desemantizat:
cineva bate/ covoare tos/ tos tos/ măcar i-a găsit pe lumea asta un folos.
Poezia devine visul unei liniști. În această detașare față de lumea care ne-a fost dată gratuit, vocea poetică caută cu o ușoară disperare o limbă nouă care să creeze, care să construiască atitudini noi, un limbaj care să restructureze realitatea din jur. Limba orașului zgomotos, a circului interminabil, începe să zgârie, să-și piardă consistența, să conducă la nevoia reordonării:
în favoarea căderilor în gol în suburbiile memoriei/ aici ne plîngem de învelișul tot mai gros/ dar cu inimile astea plăpumioare am putea/ măcar să învelim cîțiva oameni ai străzii.
În poezia Ligiei Keșișian limbajele se confundă; strigătul nu este doar durerea, așa cum râsul nu anunță neapărat o bucurie.
Lucrurile despre care nu vorbim/ se reduc singure la tăcere/ de rușine de frică/ atît de ușor să confunzi/ rușinea cu frica/ foamea cu durerea/ dragostea cu foamea.
De aici urmează și discordanța dintre lumea exterioară și cea interioară. Poezia Ligiei Keșișian cere să rămâi în casă pentru a te feri de pătrunderea și întinderea lugubră a realității, însă pericolul e însăși fuga fiindcă totul poate fi deghizat în accident.
În marele oraș, fitilul amintirilor păstrează căldura, deși nu mai luminează:
uit rescriu reinventez/ memoria învăț din nou/ un alfabet.
Fiecare gest, fiecare acțiune este veriga care restabilește conexiunea cu suportabilul existenței, este distanța pe care cineva o păstrează cu grijă față de senzația unei desensibilizări, a inutilității:
sau poate că doar vor să se spună despre ele/ că au murit desfășurând sarcini onorabile/ decît că n-au mai putut îndura adevărul// că nimeni de fapt nimeni nu are/ nevoie de tine.
Așteptarea liniștii devine așteptarea ca lucrurile să se înscrie într-o normalitate, într-o dinamică inconfundabilă și stabilă, într-un ritm pe care nu ți l-ai fi închipuit niciodată diferit:
las timpul să treacă făcînd lucrurile firesc – / la fel ca-n interiorul unui ceas.
Recuperarea vieților trăite și a amintirilor este recuperarea propriei situări față de evenimentele și gesturile exterioare pentru că oamenii rămân în lucrurile pe care aceștia le povestesc și, uneori, în lucrurile pe care nici măcar nu le-au atins.
Iar cînd toți cei care ne supraviețuiesc/ părăsesc la rîndul lor lumea/ un trecător oarecare simte în aerul/ sărat mirosul greu al unei vieți/ trăite printre fulgere pînă la capăt/ și ceva ce seamănă cu dorul dar nu-i poți/ spune pe nume.
Lovitura grea, schimbată, a aerului anunță că ceva în dinamica lumii s-a modificat ireversibil, iremediabil. Mărimea nesemnificativă pe care o avem în fața marilor probleme ale lumii, în timp ce mintea noastră se îngrijorează atunci când uită cuvintele acasă așteaptă vinovăția ca o condamnare, vinovăția (care) ne poate opri inima din cauza preocupărilor noastre neracordate la realitate, a zgomotului mișcării noastre inutile pe fondul unor mari dezastre insesizabile.
Ligia Keșișian scrie poezia ca gestul prin care lumea se înfățișează din nou cu sinceritate, poezia ca un extinctor ce stinge lucrurile care se confundă:
Cît de frumos e orașul când plouă,/ nimeni nu mai ascunde nimic.
Construit din insule, vapoare, călătorii, volumul „Anul tigrului de apă” caută să aibă grijă de toate lucrurile numite, să le înscrie sub o lumină sfâșietoare de sinceră.
Ies din casă, lumea mă strivește în pumnul ei
doar cît să rămân fără aer și să mă clatin
Dincolo de materialul brut al realității, sensibilitatea intuiește, miroase povestea, eroarea, peisajul complet și amplu al experiențelor. Realitatea din jur nu ucide, ci sufocă până când își demonstrează puterea. Lumea e, aici, un abator plin de luminițe, un aranjament de instalații colorate care luminează copiii cu mâinile goale, oamenii străzii, tragediile fiecăruia. Poezia Ligiei Keșișian este exact senzația că ai lăsat aragazul pornit/ într-un loc de pe lumea asta/ a cărui adresă îți scapă definitiv, este dezastrul iminent, neanunțat în timp ce lumea continuă să se prăbușească, iar tu nu știi de unde să o susții, cum să numești adevărul sau cum să îți uiți nevoile. Între acest „eu” al universului poetic și lumea înconjurătoare există incongruențe, mai ales atunci când nimic nu mai veghează deasupra, iar tu, liniștit, te poți preface/ că trebuie să ajugi undeva.
În „Anul tigrului de apă”, poezia se scrie pentru tot ce s-a prăbușit & nu mai poate fi salvat. Clădirile au pereți groși/ să nu se audă în stradă dezastrul, durerea, nedreptatea. Trecutul și viitorul nu mai deosebesc nimic, conversațiile cu fetița din copilărie devin actuale și se transformă în conversațiile cu propriul copil:
fiecare război e și războiul nostru/ dar știu un loc nu departe în care ne putem juca/ de-a v-ați ascunselea în război/ sînt și eu mică, nu doar tu.
Dramele personale, politice, mondiale, sociale, resimțite visceral pe fondul unor lupte interioare resping atâta frumusețe care nu mai salvează pe nimeni.
Salvarea era doar o utopie de tinerețe și nu mai e cazul/ ieșirea nu mai e nici ea semnalizată, tinerețea umblă/ zdrențuroasă, o cerșetoare cu memoria strălucirii/ intacte.
Ligia Keşişian, „Anul tigrului de apă”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2023, nr. pagini: 62
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Robert V. Ruggiero / Unsplash
scrie un comentariu