Muzica pe care am ascultat-o de la începutul vieţii noastre şi până în prezent – despre „Corul leilor” de György Dragomán

Imaginaţi-vă un concert la Ateneu într-o seară în care sunteţi plini de angoase. Întrebări fără răspuns, fragmente de amintiri, dileme pe care încă nu le puteţi lămuri. Imaginaţi-vă un concert de jazz pe treptele unei clădiri abandonate. O seară la operă în care v-aţi îndrăgostit. O fulgerare scurtă a unor ritmuri nebuneşti de rock. Toate acestea se regăsesc, într-un stil inconfundabil, exersat şi desăvârşit, în noul volum de proză scurtă al lui György Dragomán, „Corul leilor”.

György Dragomán este, la ora actuală, unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori maghiari contemporani. Fără îndoială, studiile sale de filosofie şi literatură engleză, precum şi traducerea unor opere de Samuel Beckett, James Joyce, Ian McEwan şi Irvine Welsh şi-au lăsat amprenta asupra scrierilor sale care au fost traduse în peste 30 de limbi.

După volumul de debut, A pusztítás könyve (Cartea desfacerii), romanul A fehér király (Regele alb), apărut în 2005, a fost publicat şi la Polirom 2008 şi 2017, bucurându-se de o recunoaştere la nivel internaţional. În 2014 apare romanul Máglya (Rugul; Polirom, 2015), carte care continuă lungul şir de aprecieri din partea criticilor din lumea întreagă.

Variate, complexe, cu frământări din cele mai diverse, cu secvenţe de viaţă care ne urmăresc, adesea, până la bătrâneţe, personajele ne reprezintă pe fiecare dintre noi. Descoperim, surprinşi, că suntem, pe rând, copilul neînţeles de tată, cântăreaţa de operă care-şi înfruntă cele mai mari temeri, trăim iubirea cu gust de lămâie şi sare, ascultăm şi vedem, cu inima plină, agitaţia unei pieţe din Barcelona. Suntem copii, nepoţi, fii şi fiice, părinţi şi iubiţi. Toate cele nu mai puţin de 30 de metafore-povestiri, adunate în 13 ani de muncă, sunt o încununare grandioasă a forţei pe care o are Dragomán atunci când scrie.

Devenim naratori, ne recunoaştem vocile, rând pe rând, în fiecare povestire. Ne recunoaştem şi ne transformăm, supuşi de puterea cuvintelor şi a unui punct comun: muzica. De la referinţe concrete şi până la ritmuri ale diferitelor genuri, muzica are aici puterea de a transforma, de a dezmembra şi de a recompune, de a alina şi de a ne ajuta să vedem totul cu o privire mult mai ageră. Muzica din proza scurtă scrisă de Dragomán e muzica pe care am ascultat-o de la începutul vieţii noastre şi până în prezent. Fiecare nouă descoperire şi fiecare amintire se interesectează într-un melanj cu fundal sonor, întotdeauna altul şi întotdeauna prezent.

Cry me a river

„Când am păşit prima oară pe scenă, sala fremăta şi zumzăia, precum marea şi atunci am avut deodată impresia că stau pe mal, valul înspumat şi cenuşiu se apropie vertiginos, mă ia pe sus şi mă-nvârte şi mă izbeşte de stânci, am simţit că nu voi putea scoate nici un sunet, nu voi putea cânta, s-a zis cu mine, sunt terminată.”

„ …şi chiar dacă nici eu n-am părăsit niciodată pe nimeni, în vocea mea tot se simte dezamăgirea dureroasă şi fără speranţă fiindcă totul s-a terminat, totul e vid şi nimic nu mai poate fi salvat, şi chiar dacă niciodată nu mi-a frânt încă nimeni inima, şi chiar dacă nici eu n-am frânt încă niciodată inima nimănui, în vocea mea tot se simt durerea şi acceptarea acestei dureri şi, totodată, iertarea şi neputinţa de a ierta ceea ce e de neiertat, da, toate astea se regăsesc în vocea mea.”

Vocile personajelor din „Corul leilor” sunt ale noastre, întrebările lor ne aparţin. Ele ne ajută să găsim răspunsurile sau, cel mai adesea, să înţelegem mai bine viaţa privind totul din exterior. Însă ne dau puterea de a ne regăsi, în cele mai multe fragmente, pe noi înşine. Departe de perfecţiune, temători, câteodată curajoşi, dar întotdeauna umani, sensibili, cu nelămuriri oneste, cu mirări copilăroase şi dureroase deopotrivă.

Ritmul prozei lui Dragomán e înnebunitor, adesea trebuie să-ţi pui tu ţie frână pentru a nu începe să citeşti prea repede, pentru a nu lăsa să-ţi scape vreo fărâmă de sens în goana lecturii. E ameţitor şi suav acest ton al scrierii, e ademenitoare această cadenţă inconfundabilă. Iar dacă nu l-aţi citit până acum, vă aşteaptă, dragi cititori, o uluitoare poveste de dragoste.

Limón con sal

„Cred că povestea mea ar fi mai autentică dacă n-aş povesti-o, ci aş cânta-o, pentru că vocea mea adevarată nu-i aia cu care vorbesc, ci aia cu care cânt, pentru că vocea mea cu care cânt este mult mai grandioasă, mai frumoasă, mai puternică, ajunge mult mai departe şi e mai greu de uitat. Fierbinte, aspră şi răguşită e vocea mea, când mi se revarsă din gât, o simt ca pe-o flacără care mă înfierbântă – şi nu numai pe mine, ci pe toată lumea care o aude. Când cânt, nu mi-e niciodată frică şi nici celor care mă ascultă nu le e.”

„Şi atunci Balasz şi-a băgat în gură două deodată, şi arăta atât de drăguţ, încât nu ştiu ce m-a apucat, dar simţeam că trebuie să-l sărut, iar sărutul lui era sărat şi lămâios şi amar şi iute şi totuşi dulce şi, în timp ce-l sărutam, mi-a venit din nou în minte La Llorona, versul acela cu picante, pero sabroso, pentru că aşa era sărutul lui, iute, dar gustos, iar după felul în care mi-a răspuns la sărut, mi-am dat seama că asta nu mai e joacă, e dragoste adevărată, şi atunci, acolo, am ştiut pe loc că dacă o să-mi ceară mâna, o să mă mărit cu el, bineînţeles că asta nu i-am spus-o, dar încă din ziua următoare m-am pus să învăţ serios maghiara.”

„Deodată Erika a înţeles ce se întâmplă, veneau trupele speciale, erau departe, însă Erika ştia ce făceau, îşi loveau scuturile cu bastoanele de cauciuc, hăituind mulţimea ca pe un vânat, i-a venit în minte gustul gazului lacrimogen care niciodată, dar niciodată nu se poate uita – nu-i voie, nu-i voie, nu-i voie să te alături mulţimii -, şi-a adus aminte, frica şi furia au năpădit-o precm năduşeala, a tras un şut în valiza pe rotile, s-a răsucit pe călcâie, apoi a început să alerge alături de mulţime pe mijlocul bulevardului, spre jelania tărăgănată ce se auzea tot mai tare, ştia că acuşi o să i se deschidă gura, acuşi o să urle şi ea împreună cu mulţimea, în sfârşit, urlând, o să-şi elibereze sufletul de tot şi de toate.”

György Dragomán, „Corul leilor”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 296, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă

Puteţi cumpăra cartea de la: