E adevărat, cel puţin până la proba contrarie, că Antoaneta Ralian nu a ţinut un jurnal. Păcat, aş zice, pentru că ar fi fost unul colosal pentru iubitorii de literatură, în special pentru cei îndrăgostiţi de traducerile din limba engleză. Cine ştie câte dezvăluiri, câte picanterii de traducător au rămas ascunse? Câte detalii legate de munca sa uriaşă – aproape 125 de cărţi traduse – nu le-ar fi fost de folos celor care aspiră să-i calce pe urme?
„Nu cred în sfârşitul lumii” este o carte necesară. Una care acoperă o parte din evenimentele semnificative pentru viaţa Antoanetei Ralian, o viaţă marcată de perioada în care a lucrat la „cenzură”, ca şi de întâlnirile cu mari scriitori, precum Saul Bellow ori Iris Murdoch, de copilăria de „mic burgheză” din Roman ori de faptul că s-a născut, după cum chiar Domnia Sa mărturisea, ca „substitut” ori „surogat” al unui frate care murise la vârsta de 16 ani.
Volumul coordonat de Marius Chivu strânge textele scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viaţă, pentru diverse publicaţii, în special Dilema veche şi Dilemateca, şi câteva dintre interviurile în care şi-a povestit cât de cât trecutul şi experienţele profesionale. Alături de articolele strânse în volumul Amintirile unei nonagenare (Editura Humanitas, 2014) şi de Toama decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Editura Humanitas, 2013), poate fi chiar un soi de jurnal reconstituit de alţii din puţinul lăsat de Antoaneta Ralian pe lângă parcursul său uriaş în materie de traduceri. Pentru cine nu a citit nimic despre Antoaneta Ralian, aici este o rezumare cuprinzătoare a ce se poate afla despre ea. Pentru cine este deja la curent cu trecutul acestei doamne a traducerilor, acesta ar putea fi genul de volum all in one, în care, pe lângă chestiuni arhicunoscute, să găsească nişte reţete ale unor mâncăruri preferate de Antoaneta Ralian ori să regăsească aceeaşi combinaţie de sinceritate şi umor care o făceau extrem de plăcută la orice eveniment cultural.
„Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Numai că cele rele nu prea sunt lavabile, iar cele bune nu sunt adunabile.”
Mi se pare că există o şansă şi pentru rele, şi pentru bune. O astfel de carte este un mod onorabil de a arăta că relele pot fi preschimbate în bune de-a lungul timpului, că poţi să absolvi, prin muncă, sinceritate şi conştiinţă, o vină către care ai fost împinsă de vremuri. „Pe mine mă caracterizează trei însuşiri: conştiinciozitatea, constanţa şi consecvenţa…” scria doamna Ralian ca şi cum ar fi dorit să ne molipsească.
Ar fi vrut „ca orice elevă de liceu provincială, tocilară” să ajungă profesoară, aidoma celor de franceză, ori de latină, ori de filosofie. Numai că destinul a vrut altfel. A început să traducă, „timid” spunea ea, cu o culegere de povestiri sentimentaloide, italieneşti, şi a ajuns, cum am spus, la numărul 125, încă în lucru în momentul în care s-a produs inevitabilul.
Cu câţiva ani înainte de dispariţia sa, când am ajuns la rândul meu în spaţiul în care-şi orchestra traducerile, un apartament înţesat de cărţi, vizavi de Sala Palatului, am descoperit o incredibilă îndrăgostită de literatură. Eram uimit de cât de fermecată putea să vorbească despre cărţile ei, despre scriitorii ei ori despre soţul (Marius Ralian) care nu contenea să-i plaseze bileţele de dragoste chiar şi dincolo de moarte – chiar mi-a arătat unul, scris cu creionul, pe care-l păstra în portofel şi pe care-l găsise la câţiva ani de la dispariţia soţului. Era în acel apartament o atmosferă din care, dacă ai fi intrat străin de cărţi, ai fi ieşit cu siguranţă molipsit. Ca şi cum ai fi avut acces nemijlocit la jurnalul unei mari iubitoare de literatură, iar ea ţi-ar fi dat voie să plonjezi în voie în acele ape adânci şi misterioase.
Am rămas îndrăgostit de liniştea aceea creatoare, în care domnea bunul-simţ şi dragostea pentru cărţi. Cu un pahar de apă lângă, cu ceva dulceaţă ori prăjitură, ascultam fascinat orice spunea Antoaneta Ralian. Când trebuia să plec, pentru că era obosită şi se mişca mai greu, mă ruga s-o iert, dar să plec singur şi să las uşa aşa, că o va încuia mai târziu. Acum, cred că, deşi doamna a plecat, uşa aceea a rămas descuiată şi oricine poate intra ca să guste din răcoarea marii literaturi.
„Nu cred în sfârşitul lumii” e o uşă lăsată deschisă de Antoaneta Ralian către literatura mare. Este, în acelaşi timp, un soi de omagiu, dar şi o frumoasă recuperare a unor amintiri, care altfel ar fi riscat să se tot scufunde până la dispariţie.
Antoaneta Ralian, Nu cred în sfârşitul lumii, Editura ART, 2016
Puteţi cumpăra cartea de la:
Cronică publicată şi în revista Timpul, 8.08.2016.
scrie un comentariu