Cu Emil Brumaru m-am întâlnit, pentru prima oară, într-o poezie scrisă de el, a atins ceva în mine și-acel ceva a continuat să vibreze ori de câte ori mi-a fost dat să-l reîntâlnesc. Apoi am avut imensul noroc de a-l asculta și de a-i vorbi. Când Emil Brumaru nu a mai fost, am încercat, zadarnic, să cuprind în câteva cuvinte, puține și neinspirat alese, imensa operă a unui poet unic. Atunci, prea aproape de plecarea lui de pe scena lumii, nu am găsit cuvintele potrivite, iar cele pe care le-am găsit, sufocate de gândul că poetul a plecat pentru totdeauna, de-abia s-au auzit în teatrul în care aplauzele care-i cinsteau numele și poezia nu mai conteneau. Acum, la un an de când poetul nu mai e printre noi, mă simt datoare să încerc să suflu praful uitării adunat peste cuvintele ce i-au fost Dumnezeu și să le las să ne vorbească.
Despre Emil Brumaru s-au spus multe și mari sau nimicuri mărunte. În acest volum, despre Emil Brumaru vorbește chiar Emil Brumaru, și-o face deschizându-și sufletul direct, sincer și, firește, literar, în fața prietenilor. Este o viață de om în această corespondență, o viață plină de suișuri, coborâșuri, bucurii mici și supărări mari. „Nu-i așa că poezia există? Spune, nu-i așa? Mergi pe stradă și deodată vezi un zid de cărămidă și-ți vine să cazi în genunchi, sau vezi un gard sau o cișmea subțire-n fundul unei curți, sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine știe când, sau chiar îți vine să săruți mânerul de alamă al unei uși. Nu-i așa, nu-i așa că poezia există?” Așa intra Emil Brumaru într-un subiect, furtunos, ca o ploaie de vară, și ieșea regal, la fel de brusc cum intra.
Subiectele despre care Emil Brumaru vorbește în scrisorile adresate lui Lucian Raicu, Leonid Dimov, Șerban Foarță, Radu Petrescu, Alexandru Ștefănescu, Ilie Constantin și Florin Mugur, ar putea fi grupate cronologic, alfabetic, geografic, filosofic sau altfel. O parte dintre scrisori se suprapun și povestesc același eveniment, diferit, în funcție de cui îi sunt adresate, e ceva acolo printre rânduri, trimis pentru a ajunge într-un anume loc din sufletul celui care va citi, cu o delicatețe și o eleganță care exclud până și ideea că ar putea răni destinatarul. Scrisorile adresate lui Lucian Raicu au fost publicate și în „România literară”, celelalte își au, toate, poveștile lor. O parte au în ele versuri sau poeme întregi, o altă parte sunt semnate unic, „cu stimă și țuică” sau „cu stimă, ploaie și lecturi”, altele au dedicații amuzante, iar titlurile lor, sintagme extrase de Alina Radu din context, sunt cireașa de pe tort, „S-a dus ce era mai frișcă-n noi”, „Cu stimă și extras de splină” sau „Cele două portrete ale sufletului meu”. Știind cât de organizat și exigent cu sine a fost Emil Brumaru, poet până-n rănile cele mai ascunse ale ființei sale, mi-e greu să cred că vreun cuvânt din corespondență n-ar fi exact acolo unde-ar trebui să fie.
Emil Brumaru a știut să prindă clipa, secunda, acea țâșnire unică în care simți ceva ce nu se va mai repeta niciodată. M-am întrebat, nu de puține ori, care-i magia. Știu că pleca de la un cuvânt sau vedea ceva pe stradă și transforma nimicul în tot. Când nu avea dispoziția necesară, găsea fel de fel de pretexte sau ocupații pentru a-și umple timpul care i se părea infinit atunci când nu scria sau nu citea. I se întâmpla să înceapă să scrie, își aducea aminte de o carte, lăsa scrisul și citea, sau invers, începea să citească, lăsa cititul și se-apuca de scris. „Uneori mă apucă groaza când îmi dau seama cât de mult am citit. De câte ori nu am fost nevoit să abandonez o carte pentru că, tam-nesam, morișca versurilor pornea ca din senin. Iar dacă nu însemnam atunci, uitam definitiv tot.”
Toată corespondența este plină de titluri de cărți, autori și aproape în toate scrisorile Emil Brumaru vorbește despre literatură română sau străină, în versuri sau în proză, de la clasici la povești pentru copii. Emil Brumaru a citit enorm și chiar a spus, la un moment dat, că și-ar fi dorit să fie un balaur cu șapte capete și trei mâini pentru fiecare din ele și să poată citi 21 de cărți odată. „Orice carte are timpul ei, momentul în care, coaptă, se cere scrisă, pusă pe hârtie, dată în vileag cu riscul a orice. Tot așa, am impresia, aceeași carte, pentru fiecare cititor în parte, are timpul ei de lectură, momentul când ca hipnotizat, întinzi mâna, o scoți din raft și-ncepi să o citești.”
Acest volum se citește și se râde, mult se râde, sincer și din tot sufletul. „O rochiță fără tiv/ Se numește adjectiv.” Apoi se citește și se plânge: „Ai observat cât de singuri suntem? În momentele cele mai grave, mai esențiale ale vieții noastre. Singuri în boală, singuri în dragoste, singuri în moarte. Doar la stadion suntem cu alții și urlăm.” Apoi iar se citește și se râde. „Cauți toată viața femeia ideală, te chinui, trăiești amar și singur, și nici nu bănuiești că ești iubit nebunește de un asparagus pletos, senzual, gata să te strângă în brațe!” E ca-n viață, ca-n orice altă viață, de poet, de scriitor, de cititor, de om.
„Cerșetorul de cafea” are-n el multe surprize: puțină politică, corespondență „spontană” care nu se regăsește decât aici, glumițe răutăcioase, spaime personale sau senzualități platonice. Cunoscându-se foarte bine pe sine însuși și pasionat cititor al psihanalizei lui Freud și Jung, Emil Brumaru explică diverse comportamente, reacții și chiar de ce a luat anumite decizii care, din una-n alta i-au modelat personalitatea. Prețioasă și tulburătoare corespondență.
„Bine că pot să scriu, îmi zic. Dar, vai, reușesc eu să scriu cum aș vrea? De mult, de mult timp am înțeles că poezia înseamnă dăruire, trecere a sufletului și trupului tău, prin cuvinte, în sufletul și trupul altora. Și pierdere, pierdere. Ce frumos spune Nichita Stănescu într-o poezie: «Eram pe o terasă în pierdere.»”
Emil Brumaru, Opere III – „Cerșetorul de cafea”, Editura Polirom, anul publicării: 2012, nr. pagini: 655
scrie un comentariu