Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski au publicat recent cărţi în colecţia EgoProză a Editurii Polirom. Un pretext foarte bun pentru a afla câte ceva despre cum şi când scriu, fără să ocolesc un detaliu: cei doi scriitori sunt şi colegi de viaţă.
Moni, am început să-ţi citesc cartea „Ţipă cât poţi” mai degrabă doar ca să văd cum e. Să testez, cum ar veni. Şi e acolo un amestec de „umor, candoare şi ironie”, aşa cum de altfel a remarcat şi scriitorul Dan Coman, care mi s-a părut inedit şi atrăgător. Dacă intri în câteva pagini, nu ieşi decât la final, cucerit de ritm şi curios să vezi cu câte personaje feminine mai ai de-a face. De ce, totuşi, doar personaje feminine în cartea aceasta? Unde sunt bărbaţii?
MS: Ca să rămânem în registrul de umor, ar trebui să spun că ei sunt în „Colonia fabricii”, altă carte de-a mea care e doar cu bărbați. Sau aș putea spune că sunt pe Coasta de Azur. De fapt, eu nu gândesc personajele ca bărbați sau femei, ci ca oameni. Fiindcă așa m-am simțit și eu întotdeauna. Om mai întâi, apoi încep clasificările: genul, naționalitatea, credința – unde ea există, statutul social. Și pentru că văd lucrurile în acest fel, nu sunt atentă la personaje. Sigur, aș fi putut să îl bag la un moment dat pe „băiatul lui Dănică” – prima poreclă pe care am avut-o în copilărie.
„O treime din zi o dorm, o treime dintr-o treime sunt pe drum, o treime o muncesc, o treime dintr-o treime gătesc şi mănânc. Nici măcar o treime de trăit.” Dincolo ce se întâmplă în aceste săptămâni sau luni, eşti de aceeaşi părere cu naratoarea, că trăim prea puţin în fiecare zi?
MS: Da! Categoric! Și sufăr din cauza asta. Deși nu reușesc nici eu, e necesar să avem măcar o oră pe zi de uitat în tavan. Fără televizor, fără cărți, fără discuții. Un timp doar pentru ceea ce am în cap și în inimă. Mă gândesc deseori că oamenii pe vremuri aveau un timp cu totul diferit. Mult mai al lor. Așa ca cel pe care îl are Una în pădure.
Ca şi cartea lui Alexandru, „Pizdeţ”, „Ţipă cât poţi” mi se pare un roman despre libertate şi, mai ales, despre eliberare. Ce crezi că ne reţine ca să fim ceva mai liberi, să fim ceva mai mult din ce ne place? Şi, ca o prelungire, a rămas literatura unica formă de a striga dorinţa asta de eliberare?
MS: Ah, aproape că am răspuns mai sus. Convențiile sociale ne distrug. Nu ieși din casă în pijmale! Nu te scărpina în cap ( J ). Nu țipa, nu în stradă, nu în casă, nu cât poți! Taci, fii cât de frumos poți, ascunde-ți burta, dar mai ales nu spune niciodată ce gândești. Iar ca prelungire: desigur, literatura rămâne o formă de libertate, însă doar atunci când o faci cu sinceritate. Dacă scriitorul se gândește la ce ar vinde / ce s-ar traduce / ce așteptări au cititorii, poate reuși să își atingă obiectivele, dar nu și libertatea. Îmi doresc ca „Țipă cât poți” să îl determine pe cititor să își pună aceleași întrebări ca Una: cine sunt, ce cred ei, cui au greșit. Și de acolo, după ce ești sincer cu tine, vine eliberarea. Pe modelul: Bambi nu a trăit șapte ani!
Moni, în ultimii ani ai publicat constant, ba chiar pare că titlurile s-au aglomerat… Tot la Polirom ţi-a apărut o carte pentru copii, Războiul solomonarilor, dar şi biografia romanţată a lui Brâncuşi. Vrei să ţii ritmul şi în anii următori? Ce urmează pentru tine?
MS: S-au agomerat pe piața editorială. Practic, după „Colonia fabricii”, din 2014, și „Brâncuși” – o carte programată la cerere (ceea ce pentru mine e cumva diferit de cărțile născute de la 0), am scris doar două cărți: „Țipă cât poți”, romanul, și „Ale noastre dintru ale noastre”, poezie, ce va apărea în acest an, cred, la Casa de Editură „Max Blecher”. „Războiul solomonarilor” era scris cu câțiva ani înainte. Nu știam dacă îl voi publica. Apoi am văzut colecția Polirom Junior și mi-a plăcut. Atunci era Bogdan-Alexandru Stănescu coordonator și mi-am zis că dacă îi place lui BAS, merită să îl public. A mai fost și „O insulă din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni”, în 2017. La fel, o carte scrisă cu câțiva ani înainte. Când a venit Adrian Botez cu propunerea pentru Brâncuși, eu aveam deja primul draft la „Țipă cât poți”. Îi și povestisem despre proiect, la Bookfestul din 2018. Însă l-am lăsat deoparte ca să scriu volumul despre Brâncuși. A fost o bucurie, m-a ajutat. Deci acum am terminat cu ordinea în manuscrise, nu cred că voi reuși să mai public curând. Ar mai fi un proiect început în 2014, la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, un volum cu poezii despre fotbal, din care am mai publicat bucăți. Însă nu știu dacă voi finaliza acest proiect sau când. Nu știu ce urmează. Probabil, dacă în următorii doi-trei ani va mai apărea ceva, va fi proiectul cu fotbalul.
Alexandru, în ce te priveşte, cartea tocmai apărută la Polirom, „Pizdeţ”, este la ediţia a II-a, revăzută. Din câte îmi amintesc, la prima ediţie – care a însemnat şi debutul tău – romanul a impresionat. Ce anume ai schimbat şi de ce ai considerat necesară o nouă ediţie?
AV: Nu am prea făcut schimbări, mai degrabă am redactat, am revăzut. În prima ediție existau câteva scăpări, unele formulări nu mi-au mai plăcut. Prima ediție era pe hârtie de ziar, se îngălbenise și aproape că nu se mai putea citi. Dar nu e vorba doar de hârtie, cartea nu se găsea, iar cititorii căutau. Existau fragmente pe net, dar fără diacritice, lipite aiurea, uneori în varianta de manuscris – îți amintea mai degrabă de folclor, nu de o carte. Cum editura Polirom își arătase interesul încă de la prima ediție, m-am bucurat că au vrut cartea acum. Și nu doar Pizdeț-ul, ci toată trilogia Letopizdeț, care nu prea a fost văzută ca trilogie, din cauză că fiecare roman a fost publicat la altă editură. Romanul a mai apărut în ediție maghiară, tradus excelent, după cum mi-au spus prietenii maghiari, de Lövétei Lázár László. Avea în plus o nouă linie de subiect, era mai mare cam cu o treime, dar după ce m-am gândit mai bine, am zis că e mai corect să reapară în mărimea inițială, așa cum l-au văzut primii cititori.
Mi-a plăcut că în dedicaţie ţi-ai amintit de cei care vor citi „această carte până la capăt”. Ai presupus că, din cauza violenţei şi a limbajului, s-ar putea ca unii s-o abandoneze?
M-am gândit și la asta. M-am gândit și la capăt, în general.
„Educaţia propriu-zisă mi-a adus-o strada”, zice naratorul tău. „Ca şi prietenilor mei şi generaţiei mele. Ceea ce ne trebuia nu ni se dădea. Şi atunci ne luam singuri.” Cât de valabil ţi se mai pare lucrul acesta astăzi? În continuare tinerilor nu li se dă ce au nevoie?
Cred că acum s-au mai schimbat lucrurile. Tinerii din România, înainte de pandemie, primeau cam tot ce își doreau. Cei din Moldova, cu puțin efort, primeau și ei. Chiar dacă împreună hotărau să se oprească în fața calculatoarelor și a gadgeturilor. Dar nu vreau să fiu un moș sâcâitor și moralist (ar fi culmea!). Acum, cred, vom fi cu toții: tineri, bătrâni, marcați de izolare. O izolare în care nu am fi rezistat fără laptopuri, gadgeturi. Vezi, întotdeauna putem învăța câte ceva și de la cei bătrâni, dar și de la tineri.
Mi se pare important de amintit că eşti un scriitor cu blog. E blogul un instrument util pentru un scriitor?
Blogul este o platformă, au fost momente când a fost foarte important pentru mine. De exemplu atunci când am fost expulzat din România. Prin el țineam legătură cu lumea, cu prietenii, cu scriitorii și oamenii de artă care au fost solidari cu mine și care până la urmă mi-au dăruit cetățenia română. Au fost perioade lungi în care nu am mai scris pe el nimic, pentru că aveam de dat multe texte pentru reviste, editoriale. M-a ajutat și când am rămas blocat în Riga și telefonul nu-mi funcționa: am scris pe blog când am prins net wireless, iar Moni și Mugur Grosu și-au bătut capul cum să mă aducă acasă, în timp ce eu mă plimbam prin capitala Letoniei. În ultima perioadă postez pe blog fotografii cu păsări – una dintre pasiunile mele.
Am păstrat pentru finalul interviului o întrebare pentru amândoi.
Fără să „copiaţi” unul de la celălalt, pentru că sunteţi un cuplu, îmi puteţi spune ce anume se deosebeşte în ritualul scrisului vostru? Poate unul bea cafea, altul nu, unul scrie de mână, celălalt doar la calculator… Fugiţi unul de altul când scrieţi?
MS: Când scriu proză, scriu ca o apucată. Nu mă pot opri. Scriu încontinuu. Oriunde, cu oricine în jur, la masă, în pat, afară, pe balcon, în bucătărie. Nu aud nimic în jur. Scriu foarte repede. În două-trei săptămâni scriu cartea (10-20 de mii de semne pe zi). La poezie e altfel, contează mult formatul cărții. Dacă e un proiect cum a fost „Colonia”, la fel ca la proză, o scriu într-o lună. La altele scriu câțiva ani. De aceea pot spune cât de importante sunt rezidențele. Pentru un roman am nevoie de trei săptămâni doar pentru mine. Apoi, după aceste zile, urmează partea grea, unde apare și nevoia de liniște: partea tehnică. Pentru mine finisarea unei cărți de proză e o muncă grea și lungă. Recitesc mai întâi să văd dacă îmi place, apoi reiau fragment cu fragment. Mă simt mai bine când scriu, dar sunt mai mulțumită când redactez, că am deja în minte cartea tipărită. Cu mirosul ei de tuș. Îmi amintesc acum că Artur Cojocaru, un tânăr poet de la noi, susține că fiecare editură are mirosul ei, în funcție de tipografia cu care lucrează. Mi-a spus că o carte de la Polirom miroase mai frumos.
AV: Ritualul scrisului mi s-a schimbat foarte mult cu anii. La început scriam noaptea, am avut perioade în care scriam și ziua, și noaptea. Acum îmi trebuie cafea și scriu mai mult în prima parte a zilei, la proză. Când scriu la un roman, am nevoie de un timp în care să fac doar asta, fără să mă gândesc la altceva. Nu fug de Moni, ea este primul cititor și redactor, dar nici măcar ea nu citește ce scriu înainte de-a revedea și eu ce am scris. În ultimii ani scriu poezie de mână, nu aș risca să fac asta la proză, sunt prea leneș ca să transcriu. Dar cel mai bine a mers și merge scrisul în rezidențe. Dacă ne-ar fi filmat cineva când am avut o rezidență în Kosovo, unde Moni a venit cu mine, ar fi zis că suntem o familie de nebuni: fiecare în colțul său, Moni cu tableta, eu la laptop, fiecare scriind, fără să vorbim. Noroc că suntem fumători și avem nevoie de pauze, altfel nu ne-am fi dat nici bună ziua până seara.
scrie un comentariu