„Năluci flămânde”, de Kevin Jared Hosein, apare în curând la Editura Trei în colecția Fiction Connection, în traducerea Mihaelei Apetrei. Romanul este câştigător al Walter Scott Prize 2024 pentru ficţiune istorică.
Trinidad, anii ’40. Pe culmea dealului cu priveliște către Bell Village se ridică semeață ferma Changoor, unde Dalton și Marlee trăiesc într-un lux de neimaginat pentru cei ce-și duc viața în umbra proprietății. La poalele dealului se află barăcile, niște dărăpănături din scânduri șubrede și tablă, locuite de câteva familii. Printre acestea își duc viața și cei trei Saroop – Hans, Shweta și fiul lor, Krishna – măcinați de sărăcie, dar devotați credinței lor. Când Dalton Changoor dispare, iar Marlee se află în pericol, Hans, ajutorul de la fermă, este momit să se mute în conacul din deal ca paznic, cu promisiunea unui câștig frumos.
Însă pe măsură ce se dezvăluie misterul dispariției lui Dalton, viețile tuturor se împletesc într-o legătură infernală, iar micuța comunitate este zdruncinată din temelii.
„Năluci flămânde este o carte uluitoare — surprinzătoare prin opulența limbajului, cu o extraordinară forță narativă și de o mare profunzime psihologică.“ - Bernardine Evaristo
„Ce pânză seducătoare, tulburătoare și strălucitoare a țesut Hosein… Năluci flămânde pare o tragedie greacă transpusă într-un sumbru decor caraib, demn de Jean Rhys — povestea familiilor blestemate și a răzbunării moștenite de generații, a ororilor inexplicabile și a visurilor imposibile, istoria unui ținut bântuit de fantomele celor aflați în robie… În acest roman magistral, cu o scriitură strălucită, Hosein ne oferă răspunsuri deloc ușoare.“ - Times
Kevin Jared Hosein, romancier originar din Caraibe, a lucrat timp de peste un deceniu ca profesor de biologie. A fost desemnat câștigător absolut al Commonwealth Short Story Prize în 2018. Este autorul a trei cărți, printre care The Repenters, aflat pe lista romanelor finaliste pentru Bocas Prize și printre cele nominalizate pentru International Dublin Literary Award. Scrierile sale de ficțiune și nonficțiune au apărut în numeroase antologii și publicații. Kevin Jared Hosein trăiește în Trinidad și Tobago. Cel mai recent roman al său, Năluci flămânde, a fost recompensat cu Walter Scott Prize pentru ficțiune istorică în 2024.
FRAGMENT
4. O soție dificilă
Umbrele și luminile de pe cerul tot mai întunecat arătau ca lama unui cuțit spintecând amurgul. Shweta Saroop a privit în depărtare, imaginându‑și că și‑ar putea lua zborul spre cer ca păsările acelea, ca să cerceteze câmpia adumbrită. Ce‑ar fi văzut: o panglică stacojie de ibiși îmbulzindu‑se spre mangrove; rozătoare aguti înghesuindu‑se în trei bușteni; stuful în care se cuibăreau broaște, melci și creveți. Toate creaturile de pe pământ îngrijorate de mânia naturii, în afară de soțul ei.
Aici, în baraca lor mohorâtă, foile de tablă ondulată răsunau la fiecare picătură de ploaie. Butoaiele descoperite, așezate în rând, salivau ca niște bebeluși. Grămezi de cenușă umedă și lemne de foc se topeau într‑o pastă neagră și nămoloasă, lângă tuciuri de fontă, tigăi și etichete vechi cu prețuri. Pereții despărțitori de lemn din interiorul caselor aveau să devină adevărate cuști; fiecare cameră, un clopot pentru scufundări. Fiindcă, atunci când ploaia se prăbușea din cer, în timpul uraganului, cerul se prăbușea și el.
Hans n‑ar trebui să‑i încurajeze pe băieți să fie nesăbuiți, se gândea Shweta. Krishna era sensibil. Stătea mult căzut pe gânduri. Nu se grăbea când avea de făcut ceva. Cândva, o asculta pe maică‑sa. Nu și acum. Shweta presupunea că este în natura lucrurilor — băieții se uită spre tații lor când sunt sănătoși și spre mame când sunt bolnavi. Ochii lui, cândva calzi, aveau acum cearcăne și erau plini de hotărârea înfricoșătoare de a se face remarcat — mai ales în fața haimanalelor ălora două, cu care el și Tarak se înhăitaseră de curând.
Gemenii Lakhan.
Hans considera că gemenii sunt inofensivi. Shweta a trebuit să‑l întrebe: Dar știi cine a fost tatăl lor, nu?
La care Hans a răspuns: Băieții ăia nu‑s tatăl lor. Nu îi drept să judecăm oamenii așa.
Pentru el avea un sens să spună asta. Propriul lui tată își supusese familia unei vieți de abuzuri. Hans era exact opusul. Iubitor, vesel, speriat să nu greșească. Cu toate că Shweta asistase mult timp la abuzuri, soțul ei nu reușea încă să vorbească despre suferința pe care le‑o provocase bărbatul acela lui, mamei și fratelui lui. Dar să‑l compari pe tatăl lui Hans cu tatăl gemenilor Lakhan era ca și când ai fi comparat o termită cu o tarantulă. Bhagran Lakhan era celebru, un ucigaș în serie atât de infam, atât de viclean, încât trebuie să se fi târât afară din vreo mocirlă.
Gemenii erau, în mod sigur, niște golani, a trebuit să recunoască și soțul ei. Dar Krishna și prietenii lui ajunseseră la vârsta aceea, în faza inevitabilă în care băieții trebuie să fie golani, fie și numai pentru un an sau doi. Chiar dacă asta însemna să fie suspendați de la școală. Krishna nu mai era copil mic, i‑a amintit el. Avea deja treisprezece ani. Băieții sunt băieți, da, însă într‑o bună zi trebuie să devină bărbați. Toți băieții trebuie să experimenteze rivalitatea, a spus el. Trebuie să știe ce înseamnă să fii dovedit ca forță și învinețit. Pretindea că Shweta n‑ar înțelege, femeie fiind. Băieții trebuie să învețe să‑și poarte vânătăile ca pe medalii. Fiindcă o vânătaie pe care n‑o porți ca pe o medalie nu face decât să invite la și mai multe vânătăi. Lumea simte mirosul de sânge pe care‑l emani și trimite tot felul de bestii să se înșire după colț, așteptând să te înghită. Asta este ordinea naturală a lucrurilor.
Poate era ea prea grijulie, prea prăpăstioasă, și‑a spus. Poate că ce voia ea pentru băiat nu era cel mai bun lucru. Poate că tatăl lui avea dreptate și ea era o soție dificilă. Uneori, i se părea că‑i lipsește ceva anume, care‑ar fi făcut‑o o mamă bună. Presupunea că multe mame sunt afectate de acest sentiment după ce pierd un copil. Prin părțile astea se știau puține despre boli și violența avea prea puține consecințe, așa că nu era ceva neobișnuit ca o mamă să‑și incinereze propriul copil.
O bucată din râu se înnegrise de la cenușa copiilor. Fiica ei, Hema, se afla printre ei. Fetița fusese ucisă de un microb din apă. Intrase înotând în trupul ei și nu mai ieșise niciodată. Așa i s‑a spus. Dar cine o spusese? Asistentele medicale? Vreun expert? Rookmin, bătrâna care locuia la trei uși mai încolo? Pe atunci, trăia totul ca într‑un delir febril. În ziua în care au ars trupul, o mână i‑a împins spre gură o sticlă cu desi daru[1]. În ureche îi picurau voci: Nu‑ți face griji, fato. Las‑o să doarmă. Soțul tău o să‑ți dăruiască alta îndată, îndată. Shweta a băut, a plâns și a vomitat și n‑a mai rostit niciodată numele copilei. N‑a mai existat nicio amintire, nimic rămas în urmă în afara momentelor pe care le‑a întunecat tristețea ei de nedescris. Dar, la mai mult de zece ani după aceea, numele fiicei ei îi răsuna încă în minte. Și i‑a răsunat exact în momentul acela.
Era un nume pe care nici ea, nici Hans nu‑l mai rostiseră, nici măcar unul altuia, din ziua aceea. Și faptul că restul celor din baracă păruseră să uite de existența ei cimentase faptul că fiul lor, Krishna, n‑avea să știe vreodată că avusese o soră. După ani și ani, gândurile nu erau încă pregătite să fie gânduri întregi. Doar fragmente de boală și moarte. Că pielea aceea arăta încă la fel de caldă și cafenie ca în ultimul minut în care viața curgea prin ea. Că ochii pleacă primii. Că moartea este mai preocupată de liniște decât somnul. Că morții se ofilesc în brațele cuiva, aplecându‑se spre pământ de parcă ar fi nerăbdători să se contopească, să se amestece cu el. Cât avea când a murit? Zece luni? Unsprezece? Nimeni nu‑și mai amintea.
Rookmin făcuse o movilă de lut în mijlocul camerei lor și îi spusese Shwetei că spiritul fiicei ei va locui acolo, oscilând între un somn chinuit și o conștiență îngrozită. Înainte de moartea Hemei, Shweta crezuse în zei, dar nu și în rakshasa[2] și djini[3] — nu în felul în care credeau bătrânii ca Rookmin. Dar bătrâna era singura despre care simțea că poate fi sincer îndurerată. Ceilalți fie îi dădeau rom, fie îi spuneau să se concentreze să facă alt copil. Krishna a venit pe lume după un an. Dar tristețea adăsta încă.
Pielea lui Rookmin era deschisă la culoare, aproape diafană. Fusese mereu micuță, dar se mai stafidise, scăzând cu câțiva centimetri față de vremea copilăriei Shwetei. De parcă viața i‑ar fi comprimat oasele, de‑a lungul anilor. Își înfășura o dupatta galbenă pe cap, pentru a‑și ascunde creștetul chel. Vorbea ca și cum ar fi tors cu ecou, iar cuvintele se evaporau îndată ce‑ți ajungeau la urechi. Comunica prin atingeri, îi plăcea să mângâie mâinile celor cu care avea o conversație serioasă. În vârfurile degetelor deținea o electricitate ciudată, pe care ți‑o transfera în șira spinării. Refuza să facă asta și pentru bărbați, din respect pentru soțul ei, Murali. În ciuda convingerilor ei religioase, asculta fără să predice și fără să întrerupă. Vocea ei dobândea o încredere tinerească ori de câte ori își transmitea cunoștințele despre spirite și zei.
A făcut pentru Shweta un pachet de găluști de orez și i‑a spus că erau ca să hrănească spiritul fetei ei, acum o preta — o nălucă flămândă. Burta fetei se umflase și ajunsese de două, de trei ori mai mare decât capul. Năluci mereu înfometate după compania altora, așa că aduc cu ele alte năluci. Șase găluști de orez trebuiau să le fie oferite acestor alte năluci; zece pentru cea mai înfometată dintre ele, preta. Shweta trebuia să se abțină de la orice formă de plăcere sau îngrijire personală. Rookmin a fost foarte fermă în privința asta. Nicio perie nu trebuia să‑i atingă părul. Niciun strop de apă nu trebuia să‑i atingă fața. Niciun pat nu trebuia să‑i atingă trupul. Și, în fine, niciun bărbat nu trebuia să‑i atingă carnea. În doliul ei nu era loc de șovăieli. Shweta a decis că va ține cont de aceste indicații. A dormit afară, în noaptea rece, și s‑a căpătuit cu o pneumonie.
La trei zile după aceea, fără să spună un cuvânt, Hans a sfărâmat movila de lut și a aruncat la ciori găluștile de orez. Singurele cuvinte pe care le‑a rostit în ziua aceea au fost pline de furie la adresa lui Rookmin: Încerci să‑mi omori nevasta?
Și‑a îngrijit soția până când aceasta s‑a făcut bine. A fiert ulei de eucalipt într‑o oală și a pus‑o să inhaleze vaporii. A frecat‑o pe spate când rupea gheme portocalii de mucus, pe care le scuipa în același loc unde fusese movila de lut. I‑a culcat trupul gol pe o pătură cusută din cămășile lui de lână și a spălat‑o cu buretele. Ori de câte ori se gândea la momentele acelea, nu‑și putea aminti decât neajutorarea. Amărăciunea. Voise să facă pneumonie. Voise să se îmbolnăvească — iar el îi răpise asta. I‑a fost bine să simtă că se degradează, măcar pentru o vreme. N‑ar fi putut spune niciodată asta cu voce tare, mai ales către celelalte femei. Ce soție dificilă! ar fi zis ele. Un pachet de cărți fără regina de cupă. Un joc fără premii.
În momentul acela, boala i s‑a părut rugăciune. Sănătatea ei era o ofrandă pentru Ashwini Kumaras — zeii medicinei aducând lumină în șareta lor trasă de gâște și tauri. În acea a treia zi de dormit afară, în frig — la răsărit le văzuse șareta, ca o cometă strălucitoare, înainte de a‑și pierde cunoștința.
[1] Băutură alcoolică de proveniență indiană.
[2] Ființe malefice cu puteri supranaturale, foarte prezente în mitologia indiană.
[3] Creaturi supranaturale, de obicei răuvoitoare, din mitologia arabă.
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Brian Trepto / Unsplash (detaliu)
scrie un comentariu