După „Viitorul anterior” (despre care am scris aici) și „Viața ca o glumă proastă”, profesorul Liviu Ornea revine în peisajul editorialistic cu cel mai recent roman ce are „… o nouă și relevantă miză, care a fost pregătită prin scrierile anterioare” (Eli Bădică). Într-adevăr, rememorarea „timpului trecut”, pe deplin prezentă în primul roman, apare cu prisosință și în această narațiune, dublată însă și de o temă nouă: cea a evreității.
Ajuns la vârsta maturității târzii, un scriitor de origine iudaică, Marcel Cohn, simte nevoia de a-și pune ordine în viață. Părăsit de soție, având o relație distantă și problematică cu propriul tată și aflându-se și într-un blocaj creativ, Marcel Cohn simte nevoia să dea o nouă coerență propriei vieți, sperând astfel că resorturile creative și personale se vor debloca și că această nouă „rânduială” va reprezenta un început proaspăt.
Cel mai apăsător pare să fie blocajul creativ care, subtil, dar sâcâitor și perseverent, aduce în planul conștiinței lui Marcel ideea ratării și, odată cu ea, anxietatea. Din acest punct de vedere, am putea spune că „O geometrie a tandreței” este un roman al explorării memoriei și anxietății, pe fondul unei imense pierderi: marea iubire. Ana, soția pierdută a protagonistului, este personajul recompus de memoria lui Marcel, idealizată până la perfecțiune, un reper la care memoria acestuia face mereu apel, ca o busolă care obișnuia să-i dea direcția corectă în viață.
În încercarea de a o recupera mental pe Ana, Marcel își re-construiește parcursul existențial, ficționalizând atât iubirile pe care le-a avut, cât și traumele, eșecurile, obsesiile și dilemele legate de evreitatea sa. Glosând intens pe marginea „farmecului ratării”, a felului „în care reușește să distrugă cu metodă, deși inconștient, ceea ce iubește…”, Marcel recompune (pentru a o înțelege) realitatea trecută a iubirilor sale, adolescentine și mature, prin obiectivarea dată de limbaj, prin simplul fapt de a „vorbi” (fie și interior) despre acele realități.
„Acum ar fi avut nevoie de ea. Ea - care ? Se întreba uneori dacă nu cumva se raporta nu atât la ea, cea reală, ci la o ficțiune, ca și cum s-ar fi pregătit să scrie povestea ei, a lor. Pasolini spune că pentru el, ca om de film, ficțiunea și realitatea sunt aidoma și poate are dreptate, pentru că și ficțiunea își creează propria ei realitate. Numai că să scrie povestea lor i se părea de-a dreptul un sacrilegiu. În plus, istorisirea, depănarea însăși a unui episod trăit îl obiectivează, îl scoate din zona personală, te deposedează de el – povestindu-l, renunți la orice drept de proprietate asupra lui. Încă și mai rău, îl sărăcești aproape fără greș, e imposibil să prinzi în scris bulgărele de emoții și trăiri de-atunci și tu însuți ajungi să te distanțezi, într-atât încât să-ți contempli rece existența. Ce rezultă e literatură, eventual bună, dar invenție, nu mai e viața ta, își spunea obosit și din ce în ce mai enervat."
Parcurgând acest roman al lui Liviu Ornea am avut fulgurația mentală a rememorărilor (reale, de astă dată) marelui Mihail Sebastian despre travaliul scrisului, despre dificultatea de a scrie – credibil, autentic, valoros. Tangențial (că tot avem de-a face cu proza unui matematician) se pune și problema funcției de mediere a literaturii, a scopului ultim al acesteia.
„Mai mult, cred că, la fel cum nu putem retrăi fericirea, așa nu putem retrăi durerea. Ne amintim doar că în cutare zi am fost fericiți, că într-o anume situație ne-a durut ceva, dar e altceva, e altceva pentru că nu mai simțim nimic direct, ci doar o emoție mediată, secundă. E exact ceea ce cred eu că face posibilă, și mai mult, necesară literatura: fericirea și durerea, suferința se cer povestite tocmai pentru că nu pot fi retrăite."
În coliniaritate cu „problema evreiască”, este menționată și tema felului în care religia ne modelează viața („Nu cred că există cineva pe care să nu-l atingă religia”). În mozaicul literaturizat al vieții sale, Marcel parcurge distanța de la acceptarea pasivă, copil fiind, ca mama să-i pună pe cap (cu prilejul unei înmormântări) o „tichiuță rotundă, albastră, cu marginea tivită cu o pămblicuță aurie”, până la revolta disperată de mai târziu („Care voi, Dinule?”) la remarca unui prieten referitoare la vocația demisionară a poporului evreu.
Cu numeroasele și bogate sale referințe culturale, cu sentimentul dureros al trecerii implacabile a timpului, proza lui Liviu Ornea stârnește vibrații profunde în cititorii săi și interogații despre căutarea sinelui, a apartenenței, a iubirii și, nu în cele din urmă, a sensului ființei.
Liviu Ornea, „O geometrie a tandreței”, Editura Nemira, anul publicării: 2024, nr. pagini: 208
Puteţi cumpăra cartea de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Milad Fakurian / Unsplash
scrie un comentariu