„Distopic-absurdă” îşi descrie George Saunders lumea din volumul de povestiri „Pastoralia”, publicat în 2000. Însă, chiar de atunci, realităţile personajelor sale erau universal adevărate, iar azi, douăzeci de ani mai târziu, par mai concrete ca niciodată.
Şase povestiri cu fragmente de viaţă diferite, unite de aceeaşi resemnare în faţa Marelui Destin care întârzie să se arate. Placiditatea constantă în faţa vieţii, lipsa de reacţie sau, mai degrabă, acţiunile făcute întotdeauna după acelaşi tipar nu oferă mai deloc şanse de a închide cercul vicios. Şi, atunci când se schimbă ceva, întâmplările sunt cel mai adesea negative, atrăgând şi mai tare atenţia a ceea ce-ar fi putut să fie mai bun şi n-a fost.
Personajele sunt marionetele propriilor fire de viaţă sau victime credule ale unor falşi predicatori, iar George Saunders le tratează cu ironie şi compasiune în egală măsură. Ajungem să le înţelegem şi, totodată, să vrem să le salvăm din micimea cotidiană. Dar, în acelaşi timp, nu ni se face suficientă milă, stârnesc în noi imboldul de a le striga să se trezească, să acţioneze cu totul diferit de data aceasta, să schimbe orice, dar să schimbe.
Există o noţiune în psihoterapie care face referire la libertatea emoţională a copiilor care, atunci când sunt mici, îşi imaginează că pot fi orice şi sunt, în general, lipsiţi de griji, mai ales când vine vorba de alegerea dorinţelor. Pe măsură ce creştem, realitatea ne arată opţiuni din ce în ce mai restrânse, iar o a doua tinereţe se înfăţişează ca un martor mut al schimbărilor pentru care e prea târziu sau prea complicat. Pierdem, mai exact, acea libertate, ne îndepărtăm iremediabil de ea, chiar dacă alegerea continuă să ne aparţină:
„Visurile lui din copilărie fuseseră nespus de ambiţioase, îşi făcuse speranţe uriaşe, nu putea fi adevărat că era un nimeni, deşi, pe de altă parte, ce om care se consideră cineva îşi petrece anii cei mai buni înjurând un fotocopiator?”
Portretele sunt actuale şi ne dau de gândit. Identificăm tipare, ale noastre sau ale unor cunoscuţi. Şi, citind, reuşim să ne dăm seama de măsura în care „DE CE”-ul propriei vieţi mai poate primi un răspuns.
Societatea e definită în lumile lui Saunders de aceleaşi reguli nivelatoare şi nimicitoare: oamenii sunt cifre, oamenii sunt rapoarte, oamenii sunt bife, oamenii sunt întotdeauna cărămizi care pot fi înlocuite cu altele, mai bune, mai noi. Limbajul unei organizaţii care oferă locuri de muncă nu se îndepărtează aproape deloc de mesajul pompos şi bine conturat al unui om de comunicare antrenat să împacheteze frumos veştile nu tocmai grozave:
„Vreau să ştiţi că fiecare dintre voi e special pentru noi şi că nu e neglijat niciodată. Vreau să ştiţi că, dacă am putea să vă păstrăm pe toţi, am face-o, dacă ar fi profitabil pentru toată lumea. Numai că nu e, fiindcă altminteri am face-o, nu-i aşa?, v-am păstra pe toţi. Însă, dat fiind că ne integrăm într-o organizaţie nouă şi mai suplă, ce prilej minunat să ne adaptăm Schema de Personal! Prin urmare, deşi în perioada asta de lipsuri şi de provocări s-ar putea ca unii să trebuiască să plece, vestea bună e că alţii trebuie să rămână şi poate c-o să fiţi chiar voi”.
Sună cunoscut, nu-i aşa?
Şi, în continuare, emoţiile la nivel de societate sunt scoase din schemă. Judecăţi după aparenţă, familii disfuncţionale, realităţi imperfecte, dar prezente, deloc distopice. Sunt părţile colţuroase de care ne lovim într-o zi ca oricare alta atunci când ieşim în lume, sunt oameni care nu se mai pot schimba, sunt acele întâmplări care ne tulbură şi care ne fac să vedem lumea nu în cele mai frumoase nuanţe. Dar există şi mici frânturi de speranţă, mici personaje care vor să facă bine, mici inşi care nu-şi pierd speranţa şi care supravieţuiesc tocmai datorită acelui grăunte de dreptate.
Altminteri, viaţa descrisă în „Pastoralia” poate să pară dură, injustă şi prea aspră. Dar e doar realitatea multor oameni, dezbrăcată de poveştile pe care şi le spun protagoniştii înşişi. Cum arată o concediere fără post-editare? Cam aşa:
„S-a zis cu Lloyd. Îi ardem o porţie de aplauze, Frendt îi dă un Pix de Adio şi conţinutul dulăpiorului într-o pungă de gunoi şi pe-aci ţi-e drumul. Bietul Lloyd. Are nevastă, doi copii şi un duplex mic şi ca vai de el pe Self-Storage Parkway.
– A fost o plăcere! strigă el disperat din prag, încercând să lase loc de bună ziua.
Ce loc de muncă stresant. În clipa când îţi scade Ratingul de Drăgălăşenie te-ai ars.”
Iar cei care nu încearcă sau încearcă prea puţin să schimbe direcţia Personalului în care s-au urcat visează pe furiş la ziua în care ar „asista la un miracol veritabil sau ar salva un preşedinte din mâinile unui asasin sau ar câştiga la loto şi şi-ar da toţi banii instituţiilor de caritate”. Pentru unii dintre oameni astfel de momente nu sunt definitorii, nu le conduc viaţa. Pentru mulţi, realitatea poate fi îmblânzită, poate fi ameliorată prin schimbări care ţin de sens şi nu de resurse. Însă oricum ar fi, realitatea lui George Saunders din „Pastoralia” e o lecţie majoră despre nimicurile pe care le-am putea face mai bine, despre gesturile care ar putea căpăta însemnătate, despre toate vieţile pe care le-am putea trăi un pic mai plin.
George Saunders, „Pastoralia”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 232, traducere și note de Radu Paraschivescu
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu