Editura Polirom anunţă apariţia în librării a unei cărţi-eveniment, romanul inedit Cele patru colţuri ale inimii de Françoise Sagan, o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic, un roman cu totul bulversant. Descoperit în manuscris de fiul romancierei, Cele patru colţuri ale inimii a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu.
Cele patru colţuri ale inimii pune în scenă un subiect predilect al operei lui Françoise Sagan – un păienjeniş de tensiuni amoroase în sînul unei familii burgheze. Ludovic Cresson, fiul unui industriaş bogat, se reface după accidentul de maşină provocat de soţia sa, Marie-Laure, „sofisticată, incultă”, o femeie care acum îl tratează ca pe un handicapat, îndepărtîndu-l de ea. Cînd mama acesteia soseşte la reşedinţa lor de pe domeniul La Cressonnade, tînărul se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Inteligenţa, umorul, eleganţa cu care autoarea trece peste drame, toate acestea la un loc construiesc o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic în acest roman bulversant.
Traducere din limba franceză și note de Mădălina Ghiu
Carte publicată şi în ediţie digitală
„Această carte (…) răspunde nevoii noastre de poveste, ce nu ne dă pace cîteodată. Şi ne vorbeşte despre disperare cu rafinamentul de care avem nevoie atunci cînd ne afundăm să bem un coniac vechi într-un fotoliu de piele ce ne cunoaşte atît de bine, încît aproape că putem să dispărem în el. Şi tot această carte ne strecoară cîteva sfaturi bune: nu trebuie, ne dojeneşte Sagan ca şi cum ne-ar fi greu să învăţăm odată lecţia, nu trebuie «niciodată să îi laşi pe ceilalţi să te uite sau să te desconsidere».” (Le Monde)
„Este extraordinar că acest roman inedit al autoarei faimosului Bonjour tristesse a ieşit din coma în care intrase la rîndul său (întocmai ca Ludovic Cresson, eroul cărţii). E o poveste formidabilă, captivantă, abil (re)construită de fiul scriitoarei, Denis Westhoff, cu instrumentele delicate ale chirurgiei reparatorii. De aceea nu se observă nimic. În schimb, chiar spiritul lui Sagan hoinăreşte pe aici, mînat de un vădit entuziasm cu care dinamitează un munte de resentimente persistente şi se desparte de toţi (cu excepţia celor doi amanţi nesiguri şi puri), de sufletele lor jalnice, goale-goluţe, zgribulite şi scăldate în ipocrizie.” (Le Parisien)
Fragment
„Fanny abia a avut timp să vadă, ca într-un coşmar, turnurile medievale ridicate înainte de plecare de una dintre cumnatele văduve ale lui Henri şi meterezele din partea opusă a casei, că pe peron a şi apărut Martin, care i-a deschis portiera musafirei şi a scos mulţimea de bagaje îngrămădite în portbagaj (lăsându-l pe Ludovic, împresurat de pălării, să se descurce cum o putea). Henri Cresson a ocolit maşina şi a prins-o pe Fanny de braţ ca să treacă pragul, în timp ce Philippe, radios, coborând în viteză cele cinci trepte în întâmpinarea lor, ferchezuit, gătit din cap până-n picioare, netezindu-şi batistuţa din buzunarul de la piept, a descoperit cu uimire în La Cressonnade doi bărbaţi, de fapt, trei cu Martin, care, cum nu ieşea niciodată la aer, era veşnic îngrozitor de palid. Dintr-odată, Philippe Lebaille a fost impresionat de paloarea lui, de tenul lui de culoarea cretei, pe care nu-l remarcase până atunci: dacă nu l-ar fi cunoscut, ar fi crezut că este un deţinut.
— Fanny, doamnă, a zis Philippe oprindu-se după zece paşi, acolo unde caravana compusă din Henri Cresson, Ludovic, Martin, ultimii doi cocârjaţi de bagaje, încetinise de la sine, Fanny, pot să vă spun Fanny? Ne-am văzut de două ori, o dată, la nunta fiicei dumneavoastră, a doua, la spital, la Ludovic.
— Văd că ai amintiri selective, mormăi Henri, cele două momente cele mai lugubre ale deceniului.
Spunând asta, stăpânul casei s-a oprit dintr-odată, iar şirul indian din spate s-a lovit de spinarea lui. Fanny a avut timp să facă un salt graţios, dar disperat, până pe palier, iar Ludovic şi Martin s-au agăţat de balustradă, lăsând preţioasele bagaje să se împrăştie în jur.
— Hainele mele sunt în siguranţă, a spus Fanny. Castelul lui Ludovic al II-lea al Bavariei este mai înalt decât al dumneavoastră? Aveţi mai mult de două sute şaizeci de trepte?
La întrebările ei ironice, Henri nu s-a clintit din loc, dar i-a indicat cu un gest galant culoarul din dreapta.
— Marie-Laure locuieşte acolo. Vă va conduce Ludovic.
— Cred că e politicos să merg mai întâi s-o salut pe soţia dumneavoastră.
— Sora mea este obosită acum, dar presupun că doriţi să vă vedeţi fiica, a intervenit Philippe. E puţin mai departe… vreau să zic camera lui Marie-Laure şi a lui Ludovic, fireşte.
— Nu contează, a spus acesta din urmă. Principalul este ca Fanny să se simtă ca acasă.
Şi a râs, alăturându-se noii trupe care se îndrepta spre Marie-Laure. Henri Cresson a luat-o pe culoarul din stânga, şi acesta interminabil. Ludovic, mergând în faţă ca un ghid fantomatic, s-a oprit înainte de ultima cotitură a culoarului.”
Françoise Sagan (pseudonimul lui Françoise Quoirez, inspirat de numele prinţului de Sagan, un personaj al lui Proust) şi-a făcut debutul la nici 19 ani, cu romanul Bonjour tristesse (1954; Polirom, 2015, 2018), distins cu Premiul Criticii în acelaşi an. A dus o viaţă intensă, plină de succes, fiind considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. A publicat peste 50 de titluri, romane, povestiri, piese de teatru, eseuri şi memorii, dintre care amintim: Un certain sourire (1956), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms… (1959; Vă place Brahms?, Polirom, 2015), Toxique (1964), Des bleus à l’âme (1972), Musiques de scènes (1981), Avec mon meilleur souvenir (1984), De guerre lasse (1985) şi Sarah Bernhardt: Le rire incassable (1987). În 1985 a fost recompensată cu Premiul Prinţul de Monaco pentru întreaga operă. S-a stins din viaţă în 2004. Multe dintre romanele ei s-au bucurat de ecranizări celebre, cu distribuţii de excepţie. În 2010, în onoarea mamei sale, Denis Westhoff a înfiinţat Premiul Françoise Sagan.
scrie un comentariu