Editura Litera publică volumul care stă la baza celebrului serial lansat de HBO, nominalizat la Premiile Emmy 2019: „Rugăciune pentru Cernobîl“ de Svetlana Aleksievici, autoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură.
În 26 aprilie 1986, o serie de explozii au zguduit reactorul nuclear de la Cernobîl. Flăcările au aprins cerul, iar radiațiile rezultate au contaminat pământul și au otrăvit oamenii vreme de ani întregi. În timp ce autoritățile au încercat să mușamalizeze efectele accidentului, Svetlana Aleksievici a petrecut mai mulți ani adunând mărturii de la supraviețuitori – foști muncitori la centrală, oameni de știință, medici, soldați, pompieri, strămutați, văduve, orfani –, ale căror voci compun o istorie orală marcată de frică, furie și incertitudine, dar și de umor negru și iubire. Cronică a trecutului și avertisment pentru viitor, Rugăciune pentru Cernobîl este o carte crucială care, datorită forței emoționale și onestității sale, rămâne o amintire de neșters în mintea cititorului.
„Una dintre sursele mele cele mai valoroase și fascinante de inspirație a fost cartea Svetlanei Aleksievici – Rugăciune pentru Cernobîl. O lectură absolut esențială și cutremurătoare. Este evident de ce Svetlana Aleksievici a primit Premiul Nobel.“ – Craig Mazin, creatorul serialului Cernobîl.
„O istorie orală emoționantă în care atitudinea generală fatalistă și curajul stoic sunt dublate de un umor incredibil de negru… Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.“ – Publishers Weekly
„Una dintre cărțile cele mai pline de compasiune și mai terifiante pe care le-am citit vreodată.“ – Observer
„Un colaj de mărturii orale ce se transformă în psihobiografia unei națiuni care nu este prezentă pe nici o hartă… Această carte provoacă arsuri ca de radiații pe creier.“ – Julian Barnes, Guardian
„Devastatoare… esențială, puternică și curajoasă.“ – John Freeman
Tot la Editura Litera, de aceeași autoare, mai sunt disponibile cărțile-mărturie: “Războiul nu are chip de femeie”, “Ultimii martori” și “Soldații de zinc”.
Informaţii istorice
„26 aprilie 1986, la ora 1 și 23 de minute și 58 de secunde, o serie de explozii au distrus reactorul și clădirea celui de‑al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniței bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.
Pentru mica Bielorusie (cu o populație de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate națională, deși bielorușii nu au nici o centrală atomoelectrică. Este în continuare o țară agrară, cu o populație preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, fasciștii germani au nimicit 619 sate de pe teritoriul bielorus, împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl, țara a pierdut 485 de sate și cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război, unul din patru bieloruși a murit; astăzi, unul din cinci trăiește pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700 000 de copii. Printre factorii scăderii demografice, radiația ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel și Moghilău (cele care au avut cel mai mult de suferit în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depășit natalitatea cu 20%.
În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50 000 000 Ci de radionuclizi. Dintre aceștia, 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi – peste 1 Ci/km2 de cesiu‑137. Pentru comparație, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia – 0,5%. Suprafața teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km2, formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronțiu‑90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km2, a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ. Bielorusia e o țară a pădurilor. Dar 26% din păduri și peste jumătate din pășunile din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.
Ca urmare a influenței permanente a dozelor mici de radiație, anual în țară crește numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiați mintal, cu tulburări nervoase și psihice și cu mutații genetice.“
Belorusskaia ențiklopedia, „Cernobîl“, 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149
„Așa a început istoria…
Anul 1986. Pe primele pagini ale ziarelor sovietice și străine sunt reportaje despre procesul vinovaților catastrofei de la Cernobîl.
Iar acum, imaginați‑vă un bloc gol cu patru etaje. Un bloc fără locatari, dar cu lucruri, mobilă, îmbrăcăminte pe care nimeni nu le va mai putea folosi niciodată. Pentru că acest bloc se află la Cernobîl. Dar chiar într‑un asemenea bloc al orașului mort, cei care trebuiau să‑i judece pe vinovații de producerea avariei atomice au ținut o conferință de presă pentru ziariști. La cel mai înalt nivel, la CC al PCUS, s‑a decis că acest caz trebuie soluționat la locul faptei. Chiar la Cernobîl. Procesul a avut loc în clădirea casei de cultură din partea locului. Pe banca acuzaților sunt șase persoane – directorul centralei atomice Viktor Briuhanov, inginerul‑șef Nikolai Fomin, inginerul‑șef adjunct Anatoli Diatlov, șeful de tură Boris Rogojkin, șeful atelierului reactorului Aleksandr Kovalenko, inspectorul Iuri Laușkin de la Inspecția Națională pentru Energie Atomică.
Locurile pentru spectatori sunt pustii. Sunt prezenți doar ziariști. De fapt, aici nici nu mai sunt oameni, orașul a fost «închis», fiind «zonă de control radioactiv sever». Oare nu din acest motiv a fost ales și ca loc al procesului, cu cât mai puțini martori, cu atât mai puțină zarvă? Nu sunt nici operatori TV, nici ziariști străini. Desigur, pe banca acuzaților toți voiau să vadă zeci de funcționari cu răspundere, inclusiv din Moscova. Răspunderea trebuia să o poarte și știința modernă. Dar s‑au mulțumit cu «acarii».
Sentința… Viktor Briuhanov, Nikolai Fomin și Anatoli Diatlov au primit câte zece ani. Alții au avut niște sentințe mai mici. În detenție, Anatoli Diatlov și Iuri Laușkin au murit din cauza urmărilor expunerii la radiațiile puternice. Inginerul‑șef Nikolai Fomin a înnebunit, dar, iată, directorul centralei, Viktor Briuhanov, și‑a ispășit pedeapsa de la un capăt la altul, toți cei zece ani. L‑au întâmpinat rudele și câțiva ziariști. Evenimentul a trecut neobservat.
Fostul director trăiește la Kiev și lucrează ca mărunt funcționar la o firmă.
Așa se încheie istoria.“
(din materiale publicate în ziarele bieloruse în anii 2002–2005)
Precomandă acum cartea cu 15% REDUCERE și LIVRARE GRATUITĂ (pentru a beneficia de ofertă, click aici).
Fragment
Nu știu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este același lucru; despre ce? Ne căsătoriserăm recent. Încă mai mergeam pe stradă ținându‑ne de mână, chiar dacă ne duceam numai până la magazin. Mereu amândoi. Eu îi spuneam lui: «Te iubesc!» Dar încă nu știam cât de mult îl iubeam. Nu‑mi imaginam… Trăiam în căminul unității de pompieri unde lucra el. La etajul unu. Și acolo erau încă trei familii tinere, toți aveam aceeași bucătărie. Iar jos, la parter, se aflau mașinile. Mașinile roșii de pompieri. Era serviciul lui. Eram mereu la curent: unde este, ce se întâmplă cu el. În toiul nopții aud un zgomot. Strigăte. Mă uit pe fereastră. El mă vede: «Închide ferestruica și culcă‑te la loc. E incendiu la centrală. O să vin repede».
Nu am văzut explozia. Numai flacăra. Parcă s‑a luminat tot, tot cerul. O flacără înaltă. Funingine. O căldură groaznică. Iar el tot nu vine și nu vine. Era funingine pentru că ardea bitumul, acoperișul centralei fusese acoperit cu bitum. Mergeau, își amintise după aceea, parcă prin smoală. Respingeau focul, iar el se târa. Se ridica. Aruncau grafitul aprins de sub picioare. Plecaseră fără costumele ignifuge, așa cum erau, numai în cămăși, așa plecaseră. Nu fuseseră preveniți, fuseseră chemați la un incendiu obișnuit.
Ora patru, ora cinci, ora șase. La șase ne pregăteam să mergem la părinții lui. Să punem cartofi. Din orașul Pripiat până în satul Sperijie, unde locuiau părinții lui, sunt 40 de kilometri. Să semănăm, să arăm. Îi place să facă asta. Mama lui își aducea adesea aminte că nu voiau, ea cu tatăl, să‑l lase să plece la oraș, ba chiar construiseră o casă nouă. L‑au luat în armată. A făcut armata la Moscova, la trupele de pompieri, iar când s‑a întors, numai pompier a vrut să fie! Nu recunoștea nimic altceva. (Tace.)
Uneori parcă îi aud vocea… Vie… Nici fotografiile nu acționează asupra mea așa cum o face vocea. Dar nu mă strigă niciodată. Și în vis, eu îl strig pe el.
Ora șapte. La ora șapte mi s‑a spus că e la spital. Am dat fuga, dar în jurul spitalului se formase deja un lanț de milițieni, nu lăsau pe nimeni. Numai mașinile salvării intrau. Milițienii strigau: «Nu vă apropiați de mașini, contoarele sar în aer!»
Nu numai eu, toate soțiile au dat fuga, toate cele ale căror soți s‑au aflat noaptea la unitate. Eu m‑am dus repede s‑o caut pe o cunoștință, lucra ca doctor la spital. Am apucat‑o de halat, când a coborât din mașină.
– Lasă‑mă să intru!
– Nu pot! E foarte rău. Toți sunt foarte rău.
Îi țin calea:
– Numai să mă uit.
– Bine, zice, atunci să fugim repede cincisprezece‑douăzeci de minute.
L‑am văzut. Umflat tot, plin de vânătăi. Aproape că nu mai are ochi.
– E nevoie de lapte! De cât mai mult lapte! spune cunoștința mea. Să bea cel puțin trei litri.
– Dar el nu bea lapte.
– Acum o să bea.
Mulți medici, surori medicale, mai ales sanitarele din acest spital urmau să se îmbolnăvească după o vreme. Să moară. Dar atunci nimeni nu știa asta.
La ora zece a murit operatorul Șișenok. El a fost primul. În prima zi. Am aflat că rămăsese un altul sub ruine, Valeri Hodemciuk. Nu l‑au mai găsit. Au turnat beton peste el. Dar încă nu știam că ei toți o să fie primii.
Întreb:
– Vasenka, ce ne facem?
– Pleacă de aici! Pleacă! O să ai un copil.
Sunt însărcinată. Dar cum să‑l las pe el? Mă roagă:
– Pleacă! Salvează copilul.
– Mai întâi trebuie să‑ți aduc lapte, după aceea o să mai vedem.
Vine repede prietena mea, Tania Kibenok, soțul ei se află în același salon. E și tatăl ei cu ea, sunt cu mașina. Ne urcăm și ne ducem în satul cel mai apropiat, după lapte, la vreo trei kilometri de oraș. Cumpărăm multe borcane de trei litri cu lapte. Șase, să ajungă pentru toți. Dar din cauza laptelui vomau așa de tare. Tot timpul își pierdeau cunoștința, li se puneau perfuzii. Medicii, nu se știe de ce, repetau că s‑au otrăvit cu gaze, nimeni nu vorbea de radiații. Iar orașul se umpluse de mașini militare, toate drumurile fuseseră închise. Peste tot erau soldați. Nu mai mergeau trenurile. Străzile erau spălate cu un praf alb. Am început să mă panichez, cum o să mă duc eu mâine în sat, să‑i cumpăr lapte proaspăt? Nimeni nu vorbea despre radiații. Numai soldații purtau măști de gaze… Orășenii luau pâine din magazine, pungi deschise cu bomboane. Pe tarabe erau prăjituri… Viața se desfășura ca de obicei. Numai… Străzile erau spălate cu nu știu ce praf…
Seara nu am mai putut să intrăm în spital. În jur, era o mare de oameni. Stăteam vizavi de fereastra lui, el s‑a apropiat și a strigat ceva. Așa de disperat! În mulțime cineva a auzit: «La noapte îi duc la Moscova». Soțiile s‑au adunat la un loc. Ne‑am decis: mergem cu ei. «Dați‑ne drumul la soții noștri! Nu aveți dreptul!» Ne‑am luptat, i‑am zgâriat. Soldații, deja era un cordon dublu, ne împingeau înapoi. Atunci a ieșit un medic și a confirmat că o să fie transportați cu avionul la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine – cele în care fuseseră îmbrăcați la centrală arseseră. Autobuzele nu mai circulau și am luat‑o la fugă prin tot orașul… Am venit cu gențile, dar avionul plecase deja. Au făcut‑o intenționat. Ca să nu mai strigăm, să nu plângem…
scrie un comentariu