Anda Docea este jurnalistă și scriitoare, redactor la Dilema Veche, a lucrat la TVR timp de 16 ani, iar între 2009 și 2014 a scris pentru revista Tango. În 2022 debutează în poezie cu volumul „muzeul convorbirilor întrerupte”. Apare la editura Charmides.
„Scrisul, mai ales cel de poezie, este un mușchi care se antrenează”, spune autoarea pe blogul personal. Pe de altă parte, în lectura volumului am simțit poezia Andei Docea naturală și sinceră, lipsită de efort și curajoasă prin forța de expunere a micilor ascunzișuri universale care te aduc mai aproape de adevărul propriu.
Poemele pendulează între persoana întâi singular, în care se așază strat cu strat asumare și vulnerabilitate, și persoana a doua singular – nu pentru distanță față de sine ca formă de adăpost emoțional în fața celor din muzeu, ci pentru implicarea aproape imperativă a celui care citește prin luciditatea omului care a simțit, a înțeles, apoi s-a întors să salveze pe alții, dintr-un teritoriu post-simțire:
„E infinit mai ușor/ Să pretinzi că nimic nu are importanță/ (…)/ Ai vrea să le spui/ Că e infinit mai important să lași urme/ Decât să ajungi undeva.” (pagina 20)
Fiecare poem e o intrare în muzeul unor momente anulate, un trecut care a existat sau a fost închegat în minte din aproape în aproape, pe marginea dorințelor, lucru pe care îl aflăm din poemul-deschidere:
„Toate dățile în care ai vrut să suni și n-ai mai/ Ai sunat și nu a răspuns nimeni/ Ți s-a închis/ N-ai mai zis/ N-ai mai ascultat/ N-ai mai/ Ar trebui strânse într-un muzeu/ Al conversațiilor telefonice care aproape au avut loc” (pagina 7)
Tot primul poem este piesa de muzeu pe care o vezi lângă toate celelalte:
„Când vă facem legătura vorbiți imediat/ La tăceri întrerupem.”
Aproape de finalul volumului aflăm motivul ca pilon de susținere al discursului poetic: tăcerea e permeabilă pentru prezent, iar noi suntem în muzeul lucrurilor întâmplate deja:
„Nu te oprești niciodată, ar fi tăcere/ Și-ar însemna că te auzi trăind.” (pagina 69)
Un element constant sunt parantezele ca niște vezicule cu concluzii sau victorii care nu au putut fi obținute altfel decât prin decantarea timpului. Ele se sparg peste trecut și îmbibă tot ce a fost cu retrospective:
„Așteptările noastre prea mari/ (Le mai zice și dezamăgiri)/ (…)/ Toate poveștile pe care ni le-am spus/ (Altfel, n-am fi putut merge înainte)” (pagina 10)
Totodată, sunt forme de exprimare a vulnerabilității, o subtitrare corectă a unor fragmente de frică, dar şi suprafețe silence-proof:
„Fac în fiecare zi repetiții/ Pentru dezastre și uneori pentru bucurii mari/ (Mă descurc greu cu amândouă)” (pagina 31)
„Acum am prea crescut pentru jocul ăsta/ Mi-a rămas mic/ (Jocul care mă ținea în viață)” (pagina 55)
Vocea poetică se construiește pe axul longitudinal, de la un atunci cu umbra mult întinsă peste acum (foarte evidentă în poemele harta băutoarei de cafea și fericirea de pe urmă). Mijlocul de comunicare prezent-trecut se schimbă pe măsură ce înaintăm în volum. În Fondante se dorește uitarea și îndepărtarea de memorie, ca gest pe care nu trebuie să-l faci de față cu alții sau ca pe o formă de a spune adevărul, indiferent dacă el a existat sau nu:
„E ca și când mai strecori o dată mâna/ În borcanul cu fondante, după ce toți s-au culcat./ (…)/ E ca atunci când scrii poezii despre cineva care nu le citește/ Poți spune orice și e adevărat.” (pagina 14)
Prin contrast, în Povești calea de comunicare cu trecutul e tocmai imperfecțiunea memoriei ca iluzie transmisă prin contiguitate până când „Toate rămân în mintea ta/ Ca niște povești care s-au petrecut altfel.” (pagina 37)
Colecționarismul, ca ultim flagel în relație cu ceea ce a fost, apare pe rând ca metodă de coping, de contact cu sine și asumare, apoi ca dovadă a vieții unei generații pe care ai dus-o până la capăt:
„Numere pe care nu le-am șters din agendă/ Deși persoanele nu mai există.” (pagina 11)
„Cutii pe care nu pot să le arunc/ (Se aude o poveste când le deschid).” (pagina 33)
„Când deschid ușile dulapului/ Trecutul năvălește peste mine/ (…)/ Momentele de dar dacă și de degeaba/ Clipele în care a încetat dorul de cineva” (pagina 12)
„Avem, cu toții,/ Cutii, compartimente, sertare/ (Reale sau virtuale)/ Pline cu ce a rămas din trecut.” (pagina 22)
„Te temi că, dacă le lași,/ Ajung la Biroul Obiectelor Pierdute și Găsite/ Și altcuiva i se vor potrivi perfect./ Asta ar însemna/ Că noi, cei de altădată/ Nici măcar n-am existat.” (pagina 58)
Curajul, ca devalorizare a fricii prin expunere, este piesa centrală a muzeului și implică totodată prezența unui public – întotdeauna există ceea ce e privit și cel care privește, această frică expusă și micșorată cu privirea pentru că „Nu e despre tine, e despre celălalt”. (pagina 46)
Convorbirile sunt întrerupte de cititor, prin prezența tangentă la frică și vulnerabilitatea expusă:
„Mă conving că povestea o să iasă/ Mereu a ieșit./ De fapt, mă tem să mă uit pe rețetă/ Mă tem să verific dacă lucrurile sunt unde le văd eu’ (pagina 19)
Astfel, se poate intra în muzeul convorbirilor întrerupte doar pentru a ieși mai aproape de adevăr într-un teritoriu post-simțire, din care totul poate fi privit după consum, cu luciditate și adevăr – „Toate lucrurile dor mai puțin/ Când se întâmplă cu adevărat.” (pagina 36)
Anda Docea, „muzeul convorbirilor întrerupte”, Editura Charmides, anul publicării: 2022, nr. pagini: 73
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu