Cartea apare în colecţia Anansi Contemporan, traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić.
Având mereu în fundal semnul asediului care a măcinat orașul Sarajevo vreme de aproape trei ani, povestirile din Marlboro de Sarajevo urmăresc soarta celor asediați și leagă vieți una de alta, un bărbat de iubita lui rănită, o casă lovită de obuz de una rămasă neatinsă. Rezultatul este un cor al poveștilor — povești de dragoste, înduioșătoare, marcate de melancolie, de dorul unei țări care nu va mai fi nicicând la fel. Poveștile lui Miljenko
Jergović, pline de tristețe, dar și de umor, sunt lipsite de lamentații, iar protagoniști lor își acceptă în cele din urmă soarta și curgerea ineluctabilă a evenimentelor.
„Poetic și tulburător… Dintre numeroasele cărți scrise în Bosnia, acest volum de povestiri este probabil cel mai bun.“ – Slavenka Drakulić
FRAGMENT
NENEA SEDUCĂTORUL
În zilele senine, dacă te uiți cu atenție, pe Igman[1] vei vedea o linie dreaptă orizontală, de parcă ar fi desenată cu creionul. Deasupra e zăpadă, iar dedesubt e verdele mătăsos al pădurii. Ei bine, Armin se află cu unitatea lui acolo sus, unde e alb, luptă împotriva lui Mitar Kalpoš și a unui birtaș din Vogošća care îl are pe Zagor[2] tatuat pe umărul stâng și căruia îi spun Bestia. În luptă, Armin coboară uneori acolo unde este verde, dar zice că poți să-l lovești și-n cap și tot nu pricepe cum de albul devine verde și cum de trece linia și intră din alb în verde. Dar când privește de aici, mai ales atunci când se urcă pe vârful Budaković, acolo, mai aproape de Tăbăcărie, linia se vede precis, o vede și el, nu-i nici prost, nici chior. Eu îl întreb, Armine, ai fost sus, pe vârf, el zice, la naiba, am fost. Apoi îl întreb, ai fost acolo jos, el zice, păi bine, mă, prostule, da’ cum să fiu sus dacă n-am fost mai înainte jos. Aha, îl întreb atunci, dar ai fost acolo unde e linia, au ba. El mai întâi tace, dar apoi spune că nu-și mai aduce aminte. Știi, el e așa, mai de capul lui, are douăzeci și șapte de ani, luptă împotriva cetnicilor, dar când povestește despre asta el nu zice că sunt cetnici, ci uniformele roșii, comanșii, jefuitorii de pe Rio Grande, zice că-i mai ușor să explici lucrurile așa. Iar eu cred că el îmi vorbește așa fiindcă crede că voi înțelege mai ușor. Zice, Harune, tu ai doișpe ani, nu știi cum e când ești rănit și ți-au mai rămas douășpe uniforme de înfrânt și apoi cu ultima fărâmă de luciditate prinzi unul, îl apuci de picioare și îl fluturi dintr-o parte în alta, îi dobori pe ceilalți unșpe, iar apoi îți pierzi cunoștința.
Armin a fost rănit de o sută de ori, dar are o singură cicatrice numai. Zice că are mai multe, dar nu vrea să se dezbrace. Minte, l-am văzut odată dezbrăcat în curte când se spăla. E neatins din cap până-n picioare. Când i-am spus asta, s-a enervat, zice, Harune, între noi totul s-a terminat, m-ai trădat, și știi că Rodi nu l-a trădat niciodată pe Blek[3] . S-a așezat pe un zid, a aprins o țigară, nu voia să mă privească-n ochi. Mă întreabă, știi tu ce se întâmplă când plâng lupii din Ontario? Nu îi răspund nimic, dar el mă întreabă din nou. Mie îmi e jenă, nu înțeleg ce urmărește, dar nici nu scrie nicăieri ce se întâmplă când plâng lupii din Ontario. Îi spun, Armine, asta nu-i ilustrat nicăieri, el flutură mâna, spune, puștiule, ești prost, apoi cade pe gânduri, cu privirea pe Igman.
A doua zi s-a dus iarăși pe munte, în zona verde, apoi peste linie, în zăpadă, să lupte împotriva birtașului care-l are pe Zagor tatuat pe umărul stâng. Demult mi-a promis că, dacă-l omoară pe birtaș, o să-i jupoaie pielea de pe umăr și o să mi-o facă cadou. Atunci aș putea s-o pun în ramă și s-o atârn pe zid pentru că-i mai frumoasă decât Zagor cel adevărat. Îl întreb, dar bine, măi Armine, cum știi că birtașul are tatuaj pe umăr dacă tu ești într-o tranșee, iar el în alta. Armin râde, puștiuleeștiprost, și spune că ei doi sunt împreună deja de cincisprezece luni, se cunosc mai bine decât Flash Gordon și doctorul Zarkov și deja și-au văzut fiecare așa, din depărtare, toate detaliile minuscule de pe corp. Știi, zice, birtașul ăsta ar fi cel mai bun prieten al meu dacă n-ar trebui să îl omor. Uniformele roșii sunt oameni ca și noi, dar e greșeala lor că au ales să fie uniforme roșii. Și totuși, dacă n-ar fi așa, viața ar fi plictisitoare, iar în loc de Seria de aur și Benzile desenate cu Lunov Magnus[4], ar exista doar niște caiete albe în care s-ar scrie tot felul de tâmpenii, inimi străpunse de săgeată și chestii de genul. Pe mine mă enervează doar, o să pricepi tu când o să crești mare, că o uniformă roșie poartă un tatuaj cu Zagor. Armin vorbește cu mine, eu dau din cap, căzând de acord cu el, pentru că știu că dacă încetez să-i dau dreptate sau dacă îl întreb ceva, cum am făcut-o atunci cu rănile, el o să mi-o întoarcă în genul puștiuleeștiprost și nu o să se mai uite la mine.
Armin minte că are toate aceste benzi desenate și minte că știe pe dinafară numărul fiecărui episod. Eu îi spun Nenea seducătorul, iar el spune 437. Apoi eu alerg acasă după Nenea seducătorul, e numărul 239, dar când mă întorc ia-l pe Armin de unde nu-i. Nu știi niciodată unde dispare. Ori e la cafenea la Mučeta, ori s-a dus să-i aducă maică-sii apă. Când îl întrebi, zice că a fost la altă linie spre pozițiile uniformelor roșii. În realitate, eu știu că el se rușinează din pricina acelor răni pe care nu le-a căpătat și a benzilor desenate pe care nu le are și a numerelor pe care nu le știe, dar nu îi spun nimic. Armin este totuși un luptător, iar cu luptătorii trebuie să te porți cu finețe. Eu îi sunt la îndemână din punct de vedere logistic, îi aduc benzi desenate, odată i-am dăruit un cartuș netras, lucru de care s-a bucurat. L-a pus în buzunarul de la cămașă și a spus — puștiule, cu ăsta îi fac felul lui Mitar Kalpoš, de trei ori l-am avut în bătaia puștii, dar n-am avut tragere de inimă. Și acum o să ies din tranșee, direct în bătaia puștii lui, și când să apese el pe trăgaci, îl rad cu cartușul tău. Să se știe că Rodi l-a salvat încă o dată pe Blek, și să se știe că uniformele roșii n-o să cucerească Ontario și nici n-o să navigheze cu vaporul cu aburi pe Miljacka1 în jos.
A trecut deja o lună de când Armin nu s-a întors de pe Igman. Mi-e teamă că i s-a întâmplat ceva sau că a ieșit într-adevăr din tranșee, iar glonțul meu i-a rămas în buzunarul de la cealaltă cămașă. Fiecare dintre aceste treizeci de zile a fost senină, a venit primăvara și zăpada s-a topit complet în oraș. Linia de pe Igman se deplasează încă și mai sus, spre vârfuri. În curând verdele va înghiți albul. Mie îmi e teamă că Armin n-o să se întoarcă până când nu se va topi toată zăpada. Mi se pare că, dacă o să văd un munte complet verde, n-o să se mai întoarcă niciodată. În linie e un șiretlic, iar dacă ea dispare, la nimic n-o să-i folosească cele o sută de cicatrici invizibile, mia de castori din Darkwood și Seria de aur cu numărul 239. Și Nenea seducătorul, care putea să omoare o uniformă roșie numai din pură întâmplare.
[1] Igman este un platou montan, parte din Alpii Dinarici, la sud-vest de Sarajevo.
[2] Eroul principal al unei serii de benzi desenate italiene, popular în fosta Iugoslavie
[3] Adaptarea în sârbo-croată a benzii desenate ll Grande Blek.
[4] Seria de aur (Zlatna serija) și Banda desenată cu Lunov Magnus (Lunov Magnus Strip) au fost două publicații populare în fosta Iugoslavie.
Poet, prozator, jurnalist, Miljenko Jergović (n. 1966, în Sarajevo) se numără printre cei mai importanți scriitori contemporani de limbă croată din fosta Iugoslavie și printre cei mai apreciați scriitori balcanici ai generației sale. Volumul de povestiri Marlboro de Sarajevo (Sarajevski Marlboro, 1994), tradus în numeroase limbi, a primit Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar antologia de poezie Observatorul din Varșovia (Opservatorija Varšava, 1988) a fost recompensată cu Premiul Goran pentru tineri poeți și Premiul Mak Dizdar. Volumul de proză scurtă Mama Leone (1999) a primit în 2003 Premiul Grinzane Cavour pentru cea mai bună carte străină. În 2012, lui Miljenko Jergović i s-a decernat
Premiul Angelus pentru romanul Srda cântă de Rusalii la amurg (Srda pjeva, u sumrak, na Duhove, 2009). În prezent trăiește în Croația, la Zagreb.
Dacă doriţi să susţineţi site-ul:
Fotografie reprezentativă: Siora Photography / Unsplash
scrie un comentariu