Foarte frumos la debutul Cristinei Vremeş e că habar n-ai de unde să o iei pe autoare. Nu umblă pe la Cişmigiu, n-o găseşti prin coteriile literare de la noi şi nu-i ghiceşti nici o urmă prin revistele noastre literare în care colcăie valorile universale. Pe Cristina Vremeş n-o ştii de nicăieri, aşadar debutul ei e doar un debut şi atât.
Unul foarte curajos, mai ales prin prisma titlului, care în mod sigur va intriga. De altfel, pe Facebook, acolo unde Editura Humanitas i-a recomandat cartea, unii s-au grăbit să arunce cu prejudecăţi: „Un C.V. impresionant, dar nu înseamnă că şi scriitura este pe măsură. Titlul îmi este de ajuns.” Asta face trimitere şi la datele biografice ale autoarei, la care te uiţi curios şi vezi că scrie pe-acolo numai Londra şi Paris, ceea ce te intrigă şi mai mult.
Titlul? Înainte de a citi cartea, cuvântul „sex” îţi armează pudibonderia. Te duci cu gândul în nişte părţi, mai vezi şi „trilogie” şi parcă îţi şi spui: „Ce rost să citesc un debut care se vrea şi trilogie şi mai e şi cu sex? N-am eu alte zeci de cărţi mai bune, mai serioase, mai cu ştaif?”
Ei, şi te arunci în lectură. Laşi de la tine câteva zeci de pagini ca să vezi dacă merită sau dacă gândul tău a zburat unde trebuia. Şi ce să vezi? Îţi dai seama că te-ai înşelat. Nu e nici pe departe o chestie cu sex. Sau legată de sex. De fapt e, dar numai pe final şi nu în sensul colecţiilor „eros”, ci e ceva descris cu mare talent, în acord cu trăirile personajului principal din acele pagini. Dar până acolo este vorba despre literatură scrisă „cu meserie”, de o fineţe incredibilă pentru un debut, cu influenţe pe care nici nu le bănuiai.
E ceva acolo şi din „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” de Marta Petreu, dar şi din Cristina Nemerovschi (mai ales pe final, când o tânără, cea care corespunde părţii a treia a trilogiei, ajunge pe o plajă de nudişti), e şi o influenţă din Cătălin Dorian Florescu, mai ales în fluiditatea frazelor şi uşoara trecere în realism magic, bazată pe mituri şi legende populare, pare că e câte puţin din fiecare şi, totuşi, asta dă într-o proză puternic individualizată, de o forţă şi o duritate rar întâlnite la un debut.
Da, este vorba despre trei generaţii de femei, care acoperă multe decenii din istoria României şi ale căror poveşti Cristina Vremeş le redă poate nu neapărat pentru a ilustra societatea şi felul cum se schimbă ea, ci mai degrabă pentru a sugera pasarea unor mentalităţi de la o generaţie la alta. Există şi referinţe de poziţionare a femeii în relaţie cu urbanul/ruralul: „Ce-ai fetică unde te crezi cu ifosele astea de oraş? Eşti ţărancă, făi!”, dar şi elemente care încadrează cumva femeia în raport cu bărbatul agresiv:
„Oricum, bunica Mariana era obişnuită şi n-o mai durea. Aşa era datina atunci. Femeile zbierau că erau obosite de droaia de copii şi atâta muncă.”
De la bunică la nepoată, fluidul de neputinţă trece prin tot felul de istorii care le schimbă pe femei şi le convinge să aspire la mai mult, să-şi dorească emanciparea:
„Era o voce în sine care dorea evadarea, fuga, era dorinţa de a se arunca în necunoscut, de a se zdruncina pe sine pentru a regăsi gustul existenţei înteţit.”
Din comunism, trecând prin afirmarea din anii incipienţi ai capitalismului sălbatic şi ajungând mai târziu pe acea plajă de nudişti, femeile Cristinei Vremeş suferă împreună şi se schimbă împreună, se influenţează una pe cealaltă, uneori fără să-şi dea seama, însă sunt mereu legate de câteva fire invizibile pe care acest roman le surprinde cu un ochi surprinzător de atent la detalii.
Îţi dai seama, nu ai cum să nu realizezi asta, că titlul nu merge, că nu se potriveşte decât în mică măsură şi că îi poate face un deserviciu cărţii, în măsura în care cititorul român, şi aşa foarte selectiv şi greu de urnit înspre lectură, îşi va îndrepta ochii spre o carte scrisă de Cristina Vremeş, de care nu avea de unde să audă.
Este, însă, o carte în care găseşti nenumărate pasaje încântătoare, care fac cinste literaturii actuale, pasaje intense, uneori foarte triste, pentru că redau vreo înmormântare ori felul în care este îngrijită o muribundă, dar şi fragmente înduioşătoare, precum acesta:
„Seara, înainte de culcare, Ada pregătea gustarea pentru îngerii ce veneau în timpul nopţii. Aceştia se aşezau deasupra televizorului, pe mileul croşetat de bunica Mariana cu cercuri şi trefle, veghind pe diagonală în dreptul Adei. Se urca pe scaunul încovoiat al bunicului şi aşeza pe o farfurie de desert biscuiţii vărsaţi cu cacao şi un pahar cu apă. După miezul nopţii, îngerii intrau pe uşa principală, făceau roată casei să alunge întunericul, să alunge necunoscutul şi spaima, şi se aşezau pe televizor, unde rămâneau câteva ore, statuari, neclintiţi. Dimineaţa, Ada se urca nerăbdătoare pe scaun şi se uita cu un sentiment de tihnă la farfuria golită.”
Trilogia corespunde fragmentelor de poveşti care aparţin celor trei mari personaje feminine ale cărţii, iar sexul este mai degrabă o noţiune care se conjugă cu feminitatea. „Rătăcitor” te lămureşte cu privire la zbuciumul femeilor şi la dorinţa lor de a trăi ceva mai bine, ceva mai liber, mai înspre afirmarea propriului eu. Intensitatea romanului vine din raportarea la trecut, tot mai complexă pe măsură ce avansezi în lectură. Mai întâi fiica, apoi nepoata îşi deapănă istoria nu fără a se gândi la „bunica Mariana”, de care sunt legate mai strâns decât şi-ar dori.
„Dragostea ei pentru mine era disproporţionată, dumnezeiască şi plutea într-un caimac gras.”
La sfârşit, ţi se pare nedrept ca titlul să afecteze o carte atât de bună şi de intensă, o carte mult mai reuşită decât 90 la sută dintre cele care sunt promovate drept „literatură română contemporană”. Cristina Vremeş poate fi o voce care să moară după cartea asta – deşi e greu de crezut după câtă forţă e aici – şi totuşi rămâne cu un roman care înseamnă ceva. Unul dintre cele mai bune din colecţia pe care o îngrijeşte la Editura Humanitas Andreea Răsuceanu.
Cristina Vremeş, „Trilogia sexului rătăcitor”, Editura Humanitas, 2019, 272 de pagini
Cartea este disponibilă pe libhumanitas.ro.
scrie un comentariu