Marcel Vișa (născut în 1983, la Abrud) este poet și militar. A publicat poeme în reviste culturale precum România literară, Familia, Steaua, Discobolul, Viața Românească, Apostrof ș.a. A debutat editorial în anul 2017 cu volumul dumnelike, la editura Cartea Românească, volum pentru care a fost nominalizat, în 2018, atât la Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opus Primum, cât și la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, pentru debut. A obținut premiul pentru debut al Filialei Alba-Hunedoara a USR, în urma căruia a și devenit membru al filialei. Este laureat al trofeului „Omul Anului”, inițiat de Statul Major al Forțelor Terestre, la secțiunea „Presă, film și literatură”. În 2023 revine cu un nou volum de poeme, Selfie, apărut tot la editura Cartea Românească.
Alcătuit din cinci secțiuni, destul de bine delimitate tematic, Selfie tratează o serie de subiecte importante pentru poet, unele foarte personale și foarte dureroase, altele, care vizează mai curând interesul general, mai relaxante, drept pentru care sunt tratate și cu o oarecare doză de umor. Însă, per total, volumul are o notă tristă, deși nu induce niciun moment sentimentul deznădejdii, ci mai curând pe acela al unei resemnări sapiențiale în fața datului ființial.
Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Prima secțiune a cărții, Febra, este dedicată morții și bineînțeles amintirii tatălui poetului. În aceste poeme, Marcel Vișa imortalizează ultimele zile din viața suferindului său tată, precum și primele zile de după plecarea acestuia în veșnicie. Sunt poeme foarte sobre și totodată foarte tensionante, în care se simte inclusiv fierberea sângelui și răscoala minții în fața realității necruțătoare a morții:
„Câinii adulmecă liniștea dinaintea furtunii,/ ceasornicarii dorm în prăvălii cu storurile trase./ Orele de catifea trec alene, bușteni duși de ape spre gatere./ Minutele devin lipicioase ca panglica de muște din bucătăria de vară,/ se prind de trupul unui bolnav,/ îl trag de sub cearșafurile îmbibate cu sudoare/ spre gropile comune/ care nu știu că sunt comune și că vor macera creația unui Dumnezeu/ ce ne-a pierdut la păcănele./ Unchiul plesnea muștele cu praștia/ făcută din elasticul de prins celofanul borcanelor cu dulceață./ Îi vor întoarce favorul cândva, în roiuri,/ înfruptându-și larvele din carnea mânuitorului de moarte./ Borcane goale vor fi împărțite femeilor din sat de pomană/ oamenilor nevoiași care lasă de bunăvoie muștele să li se așeze sub pleoape,/ să-i bâzâie necontenit/ ca niște rezistențe defecte ce încălzesc totuși inimile muritorilor.”
Este foarte interesant de observat cum, în ciuda imensei dureri personale, poetul rămâne poet și creează o serie de imagini poetice surprinzătoare, îmbibate din plin inclusiv de acea emoție estetică, ce vine strict din potrivirea cuvintelor și a imaginilor poetice folosite. Cu alte cuvinte, avem de a face cu poeme ce ar sta oricând în picioare, din punct de vedere estetic, indiferent de contextul personal în care au fost scrise.
În ciclul Valea Mor(ț)ilor se continuă tema morții, dar de data aceasta cumva mai relaxat, fiind vorba despre morți străine, ale unor oameni străini sau ale unor simpli cunoscuți din zona Valea Morilor. Apare din nou tema divinității, dar parcă și acest Dumnezeu este unul străin, distant; chiar dacă nu mai este apostrofat că și-a pierdut creația „la păcănele”, este totuși etichetat ca fiind „Dumnezeul pocăiților”, un Dumnezeu invaziv care îți suflă în ceafă amenințător, pe care ai vrea să îl ignori, să îl trișezi cu orice preț, mai ales cu prețul plăcerilor trupești:
„Tot ce îmi doresc e o ploaie torențială;/ Sara, înfricoșată de tunete, mă cheamă la ea în cort/ și, ca să nu plec, îmi permite să-i privesc sexul,/ până când, obosit, adorm cu mâna între picioarele ei./ Dimineața participăm, cu pioșenie, la ora de rugăciune./ Niciodată nu facem mai mult,/ nu vrem ca Dumnezeu să ne ucidă./ El te iubește până când faci sex,/ apoi/ ești pe cont propriu.”
În cea de-a treia secțiune a volumului, zBucium, este ilustrată viața simplă a oamenilor din localitatea Bucium, cu durerile și micile lor bucurii. Sunt poeme de o mare duioșie, de altfel aici avem comasate și cele mai multe imagini sublime din întregul volum. Iată patru dintre acestea:
„Casele de la munte au pereții de lemn,/ strâmbi ca o tentativă de îmbrățișare”;
„E insuportabil să rămâi treaz într-un loc infestat de nostalgie./ Porțile au întipărite amprentele celor plecați”;
„Noroc că n-avem întipărit în carne sufletul, eternitatea./ Balanța se înclină mereu în favoarea uitării, a frivolității.// Mai verific o dată cutia poștală./ Nu aștept nimic, e un tic de pe vremea când dragostea/ venea la plic pe o foaie scrisă de mână”;
„Lângă albia râului mă liniștesc/ privind înecații cum zgrepțăne, încercând să suie pe maluri./ Frământă lutul moale, ca niște olari pricepuți/ cu degete lungi, descărnate,/ înainte să lunece la locul lor, în adânc./ Se așează tăcuți, împăcați, pe fundul apei,/ lent, cum pionii pe tabla de șah.”
În cel de-al patrulea ciclu poetic, Stol de drone deasupra parcului (titlu ce trimite, și se va vedea că nu întâmplător, la numele celebrului roman, Zbor deasupra unui cuib de cuci), poetul surprinde, cu un amestec de umor, tristețe și cinism, maniera în care tehnologia a pătruns până și în cele mai arhaizante comunități rurale, dând peste cap viața unor oameni care ar fi putut foarte bine să trăiască în continuare și fără aportul tuturor acestor invenții ultra-moderne. Poate cel mai bine este ilustrată această nouă realitate în versurile acestea:
„Prin negura locului pășește, desculț, spectrul copilului cu selfie stick,/ păstorește cârdul de viață rămasă în oameni./ Podețul brumat de pixeli, conectat prin bleutooth la ape,/ îi pișcă hain tălpile albăstrite de ger.// Bătrânii satului, spânzurați wi-fi,/ resping lumea de mâine./ Între oameni se suprapun ziduri berline./ În loc de cărămizi, ecrane HD – tot mai mari.”
Cu secțiunea finală, denumită după o zicală devenită clișeu ultra uzat, Despre morți numai de bine, poetul închide cercul morții cu o nouă serie de poeme dedicate acestui dat ființial cu care toți trebuie să ne împăcăm. De altfel, despre faptul că adevărata fatalitate a sorții nu este moartea, ci nevoia de a te împăca cu lipsa celor dragi este toată această secţiune, ce se încheie magistral, într-o notă de un cinism sfâșietor, cu poemul al cărui titlu l-am împrumutat și eu pentru această cronică, Un mort îți lipsește doar ziua, pe care îl voi reda integral, deși este destul de lung:
„Un mort îți lipsește doar ziua, noaptea oricum ar fi dormit./ Dacă a fost iubita sau iubitul tău,/ îți lipsește doar după-amiaza,/ tot restul zilei ar fi fost plecat (ă)/ la job, iar noaptea nu mai dormeați împreună de ceva timp.// Dacă a fost prietenul tău cel mai bun,/ îți lipsește doar sâmbăta când, împreună,/ cu berile în față ați mai fi stat la taclale,/ după-amiaza întreagă, la cea mai nouă cârciumă din oraș.// Dacă a fost fratele sau sora ta,/ îți lipsește doar seara/ când v-ați fi certat la telefon pe chestiuni de moștenire./ Oricum ție ți se cuvenea mai mult pământ, ești întâiul născut,/ dar uite că a trișat,/ l-a luat pe tot.// Dacă a fost părintele tău,/ îți lipsește doar duminica/ atunci ar fi întins masa și v-ar fi chemat pe toți (fiii lui)/ din cele patru vânturi,/ în rest, fiecare, ocupat cu ale voastre, l-ați dat uitării.// Un mort îți lipsește doar ziua, noaptea sunt toți lângă tine,/ îi ții la pieptul tău, te strâng în brațe,/ îi încălzești cu respirația ta, visezi pentru ei,/ iar ei, la rândul lor, te visează/ mai mort decât sunt ei toți la un loc.”
În încheiere nu voi mai spune decât că Marcel Vișa a demonstrat cu acest al doilea volum de poeme, că este într-adevăr poet, în toată puterea cuvântului.
Marcel Vișa, „Selfie”, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2023, nr. pagini: 88
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: ameenfahmy / Unsplash
scrie un comentariu