citeste-ma.ro vă oferă un fragment în avanpremieră din noua carte a lui Cătălin Ceauşoglu, „Dezrădăcinații”, care apare în curând la Editura Trei şi despre care Livia Ştefan spune că este un roman al memoriei, al exilului interior, în care poveștile se leagă printr-o rețea de destine frânte și căutări obsesive.
„Sophie, o jurnalistă franceză, investighează o dispariție misterioasă din România anilor ’80, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani. Și ajunge și ea prinsă într-o structură de legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și locotenentul Sebastian Popa – cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental e greșit, dar nu poți spune exact ce. Ajută la asta și pădurea din Govora – un personaj în sine – care absoarbe, ascunde și conferă poveștii o aură aproape mitologică, amintind de Twin Peaks. Răul din Dezrădăcinații nu aparține unui singur om. E difuz, pretutindeni. În sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește – dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Ceaușoglu speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative și identitare. Fără să dau spoilere, spun doar că anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, în final, te lasă doar cu și mai multe întrebări.
Ca și în Austerlitz-ul lui Sebald și Sfârșitul lui Bartis, și în Dezrădăcinații trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv și obsedant, iar Ceaușoglu îl cartografiază cu o precizie neliniștitoare. Un thriller ambițios, care subliniază că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim.“ - Livia Ștefan
„O zi frumoasă, dintr-un septembrie neobișnuit de cald, în care n-aveam cine știe ce de făcut și totul era perfect. Ne-am dus la Lactobarul din Sărindar, unde am mâncat cornuri calde înmuiate în smântână acrișoară și am băut lapte cu cacao. Am împrumutat un ziar de la un bărbat cu pălărie, care mânca omletă și bea cafea neagră ,ceea ce aș fi făcut și eu în orice altă zi în afară de asta, în care speram să mă acopere și pe mine mirosul de lapte dulce al pielii celor două, care nici măcar nu-mi mai păreau două, ci una singură. Recunosc că eram geloasă pe relația lor și mi-aș fi dorit să mă vâr și eu în acea piele, așa cum ne băgasem cu o noapte în urmă sub aceeași pătură.“ - Cătălin Ceaușoglu
Cătălin Ceaușoglu s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește din 1991 în București, unde a urmat cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista Iocan, iar în 2022 a publicat volumul de proză scurtă Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea, pentru care a primit premiul Cartea discretă a anului. Texte semnate de el au mai apărut în volumul colectiv Marea degringoladă amoroasă și pe site-ul său: nowherenation.club.
FRAGMENT
Procuror Virgil Panait, la domiciliul său din strada Paltinului, Bușteni, 1999
Am spus: “Sigur, doamnă, vă povestesc tot ce vă interesează, adevărul mi-a fost far călăuzitor întreaga viață, deși, după așa zisa Revoluție, am fost atacat, aș spune cu succes, deh, astea erau timpurile, deci, n-aveți nici o grijă”.
Dar părea încă în dubiu, așadar am mai spus: “Mă vedeți în etate, dar am o memorie formidabilă, și, în plus, am caietele mele, în care mi-am notat tot ce conta. Profesia m-a împins către acest obicei. Dețin tot: nume, date și explicații!” Ca să fiu și mai convingător, am deschis la întâmplare un dosar și i-am arătat opisul de pe prima pagină, și așa aveau toate. Făcute la timpul lor, nu cum își propuneau câte unii și tot lăsau de pe-o zi pe alta până uitau. Îmi plăcea să-i întreb pe colegii mai tineri când a făcut Noe arca iar ei se uitau încurcați, unii bălmăjeau câte ceva despre materialismul dialectic, dar tot de la mine așteptau răspunsul, și, după ce-i lăsam să se perpelească nițel li-l dădeam: “Înainte de ploaie, tovarășe! Înainte de ploaie!”. Adică nu după. Nu se mai face așa treabă ca lumea în ziua de azi.
Și atunci, în sfârșit, ea s-a lăsat, și m-a întrebat dacă pot să i le dau cu împrumut. Ei, asta nu puteam face, chiar dacă amenința să plece. Să nu creadă cineva că dacă m-am retras aici, la poalele muntelui, înseamnă că am murit și, deci, sunt în siguranță. Fiindcă, după ce-ai făcut zeci de ani de zile meseria mea, numai pe lumea-ailaltă nu te găsesc ăștia. Dar i-am dat voie să facă oricâte copii voia. Am spus: “Un pic mai jos, lângă primărie, este un butic unde au și xerox. Dacă vă interesează ceva merg cu dumneavoastră la doamna Mariana și faceți câte copii doriți.” Am jucat cartea modestiei, cu acel “dacă vă interesează”. Păi, sunt oameni importanți care ar ucide pentru documentele mele. A fost de acord și abia după asta am stat cu adevărat de vorbă.
Întâi și întâi m-a întrebat dacă-mi amintesc un locotenent de miliție, un anume Sebastian Popa. Bineînțeles că-mi aminteam: un băiat tânăr și respectuos, taică-su era mare general în Armată, că de-aia l-am și primit. Am căutat imediat la dosar și i-am arătat, negru pe alb. Mă căutase pe 6 august ’85. Subiectul: Ionela Bica, paisprezece ani, oraș Băile Govora, crimă, 1982.
Mi-am mai turnat o țuică de Văleni, gândindu-mă ce popor de fraieri suntem, că nu știm să ne vindem. Țuica asta ar face furori în Occident. Învechită în butoiaș de fag în care s-au ținut prunele lojnite, bate orice whisky! De data asta a acceptat și ea un păhărel, iar eu am profitat să spun o glumă pe care am auzit-o prin sălile de judecată pe vremuri, am întrebat-o dacă știe de ce poartă avocații robă și perucă, iar când a răspuns că nu am spus “ca să poată minți ca femeile!”. A râs și ea și i s-au îmbujorat obrăjorii, hehe, ghinionul ei că nu mai sunt tânăr.
“Deci”, am spus, “cazul fetei Bica”. De-acum trecusem la pertu, la țuică nu se vorbește cu dumneavoastră, iar ea a clătinat din cap că da, viguros, de i s-au scuturat buclele ca sălciile de pe malul Oltului. Recunosc, am fost ușor dezamăgit, aveam cazuri mai importante de discutat – povestea celor trei tineri din Făgăraș care plecaseră spre Porțile de Fier cu portbagajul plin de explozibil, și care, dacă nu-i prindeam, ar fi comis un act terorist pe lângă care Autobuzul[1] ar fi părut o joacă de copii, cazul lui Soloholmes, regele bandiților țigani din Oltenia, prins la balamuc, al lui Ion Pistol, ultimul condamnat la moarte care și-a ucis mama cu toporul și a cerut ca ultimă masă o omletă cu ceapă, și câte și mai câte. Dar nu eram eu de vină că se mulțumea ea cu puțin.
Am întrebat-o cu ce să încep și a spus că, firește, cu începutul, fată tânără, deh, s-a înclinat în fața experienței și m-a lăsat pe mine să conduc, dar nu știa cu cine are de-a face, și am întrebat-o “De ce tocmai Ionela Bica?”, fiindcă eu întotdeauna am fost cel care pune întrebările, și asta nu se schimbă cu trecerea anilor. A scăldat-o, că să vedeți, dom’ procuror, ba că e de acolo din oraș și o cunoaște pe maică-sa, că a prins toată povestea și e curioasă, ba că asta îi interesează pe reporterii franceji, ba că una, ba că alta, dar pe mine nu mă duce nimeni de nas și n-am slăbit-o până când n-a spus tot. Exact cum îmi închipuiam, oamenii bănuiau că adevăratul criminal nu fusese prins niciodată, și voiau adevărul, chiar și după șaptesprezece ani. Atunci, zici că s-a aprins o lumină în care am văzut lucrurile clar și mi-am amintit tot.
M-am ridicat și am umplut din nou paharele. Când i l-am întins pe al ei am privit-o fix în ochi, de aproape, de la treizeci de centimetri, așa cum ne instruiseră în știința interogatoriului, că e o știință și asta, și am întrebat-o dacă îl cunoaște pe fostul căpitan de miliție Ghenea. Luată prin surprindere a recunoscut că da, cum altfel, toată lumea îl cunoștea în Govora, iar asta m-a făcut să suspectez că diavolul ăla a trimis-o la mine. Pe tot parcursul anchetei îmi stătuse ca un ghimpe-n coastă, o dată la două zile dădeam de el, ba la birou, ba mă aștepta la mașină, iar într-o seară l-am găsit acasă, în sufragerie, unde-i dăduse drumul Neta, nevastă-mea, să mă aștepte. Asemenea mizerie n-am putut suporta și l-am scos afară pe palier unde, fără să-mi pese că m-ar putea vedea vecinii, l-am luat de guler și i-am spus că până acum am fost băiat bun, dar să nu facă greșeala să mă ia de prost, până aici! Acum, la bătrânețe, am mai intrat la apă, dar pe vremea aia aveam un metru optzeci și suta de kile și nu mă dădeam în lături de la astfel de asperități de natură fizică. E drept că nici el nu era chiar plăpând, și nici ușor de intimidat, iar în privire avea ceva rău, îi citeai în ochi că te-ar omorî fără să clipească, apoi ar putea mânca tacticos o friptură de pe cadavrul tău. Dar nu mă speriam eu de un milițian de țară. Totuși, n-a plecat până nu m-a amenințat că dacă îngrop cazul ăsta mă-ngroapă și el pe mine, că mă găsește și-n gaură de șarpe. Am strigat după el că e treaba colegilor lui să-l prindă pe criminal, și pe urmă să n-aibă grijă că-l aranjez eu. Dar l-am admirat că avea coaie.
Numai că miliția orbecăia, până într-o zi când un pușcăriaș de la Jilava a făcut memoriu să fie adus în fața procurorului, sub pretextul deținerii unor informații prețioase. De obicei nu-i băgam în seamă pe de-alde d-ăștia, tot ce voiau era să-și facă viața mai ușoară în închisoare. Unii, mai șmecheri, încercau marea cu degetul și cereau eliberare anticipată, se mai întâmpla, dar pentru așa ceva chiar trebuiau să aibă ceva de valoare. Iar de data asta frântura de informație pe care mi-a dat-o s-a potrivit cu cazul meu, și parcă-l vedeam pe nebunul ăla-n sufragerie cu nevastă-mea. Am dat dispoziție să-mi fie adus imediat deținutul. Era un țigan, Rotaru, închis pentru furt. Am spus: “furt cu pisica”, iar ea s-a mirat, cum eram sigur că o s-o facă, cum adică cu pisica, exact cum ai auzit, legau o pisică cu sfoară, o aruncau pe culmea de rufe, iar animalul se agăța cu ghearele de ce apuca și îl trăgeau repede înapoi. O găinărie, dar la a cincea condamnare, câte avea ăsta la nici treizeci de ani, îi dăduse judecătorul să-i ajungă. Deci, Rotaru susținea că-n celula lui fusese băgat de curând un hoț de mașini, unul Ion Bărău, zis Grozavu’, care la beție s-a lăudat cum a violat el și omorât o fată. Partea proastă era că îl auzise doar Rotaru și, cum știm de la romani, testis unus, testis nullus, adică un singur martor e egal cu zero. Totuși, l-am “cumpărat” ieftin, pe îmbunătățirea condiților de detenție, și i-aș fi dat și reducere de pedeapsă dacă ar fi cerut, dar n-a vrut, că mai avea câteva luni și voia să le facă înăuntru, la căldurică, nu să iasă în pragul iernii.
Am spus: “să nu crezi că pe deținuții ăștia îi dădea deșteptăciunea afară din casă, cei mai mulți erau proști ca noaptea, și le plăcea să se dea mari cu faptele lor în fața celorlalți”.
Amănuntele din denunț se cam potriveau și l-am luat pe Bărău la prelucrat, să nu mă-ntrebe cum făceam asta că nu pot spune. A admis de la bun început că fusese la Govora la data crimei, dar zicea că a stat doar o oră, cât a băut o bere la o terasă, și-a tras sufletul, și apoi și-a văzut de drum. Am spus: “Nu vreau să te încarc cu detalii total nepotrivite pentru o femeie frumoasă și delicată ca tine.” Aproape o săptămână s-a ținut bățos, și era cât pe-aci să renunț când, într-o dimineață, ca prin minune, a recunoscut tot de cum s-a așezat pe scaun, fără să-l mai fi întrebat nimeni nimic, de parcă i s-ar fi arătat însuși Iisus Hristos Nazarineanul. Dar nu m-am mirat, până la urmă toți recunoșteau.
[1] Referință la Operațiunea Autobuzul, cel mai sângeros atac terorist petrecut în România, în apropiere de Timișoara, în 1981. (n.a.)
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu