„Androginul. Despre suflet și cetate”, de Cătălin Partenie, apare în colecţia FilosoFII AGORA a Editurii Trei.
„Pandemia ne făcuse prizonieri în propria casă și noi ne uitam neîncetat la tot ce apărea și dispărea pe ecranul telefoanelor. Nu ai cum să nu te gândești la povestea peșterii din Republica lui Platon. Am început atunci să recitesc Republica. După ce am terminat, mi-am dorit să mă întâlnesc cu cineva care nu a citit-o și să i-o povestesc. Dar erau încă restricții. Nu-mi rămâne, mi-am zis, decât să o povestesc în scris.” - Cătălin Partenie
Cătălin Partenie predă filosofie la Facultatea de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București. A studiat filosofia la universitățile din București, Oxford, Heidelberg și Glasgow.
Colaborator al Stanford Encyclopedia of Philosophy și The Bloomsbury Handbook of Plato, a editat mai multe volume, printre care: Plato. Selected Myths (Oxford World’s Classics) și Plato’s Myths (Cambridge University Press). Primul său roman, Vizuina de Aur, pe care l-a scris în limba engleză, a luat două premii și a fost tradus în română, spaniolă, portugheza braziliană și germană.
FRAGMENT
PROLOG
„Plateia Akadēmias Platonōs“, îi spun șoferului și pornim.
Plateia Akadēmias Platonōs — Piața Academiei lui Platon — este în nord‑vestul Atenei, lângă Parcul Arheologic al Academiei lui Platon. Planul meu este să văd mai întâi piața și de acolo să merg în Parcul Arheologic.
Blocuri, magazine, cafenele, depozite. Taxiul oprește, șoferul îmi dă de înțeles că am ajuns, plătesc și cobor. Dar în jur nu e nicio piață. Merg o vreme de‑a lungul unei străzi și apoi intru într‑un parc. E un parc mare, cu alei nepietruite. Mă opresc lângă ruinele unor ziduri; nu există nimic din care să afli cât de vechi sunt și pe cine vor fi adăpostit. În spatele unui zid, un bărbat stă pe o piatră. Privește în gol, în tăcere. În jurul lui sunt mai multe sacoșe de plastic. Dintr‑una ies câteva haine ponosite, din alta, două pâini. Nu‑ți trebuie mult să‑ți dai seama că este un om pentru care acasă nu există.
Rătăcesc aproape toată dimineața prin acel parc. Când plec, văd un panou. Fusesem în Parcul Arheologic al Academiei lui Platon. Ies pe o stradă cu mai multe garaje și dau într‑o mică piață în care se află un bust al lui Platon. Un ochi este negru, buzele, roșii. Pe frunte este scris ceva, dar nu‑mi pot da seama ce. Ajunsesem în Piața Academiei lui Platon.
Pe vremea lui Platon, toată această zonă era o imensă dumbravă aflată în afara cetății Atenei. Dumbrava se numea Akadēmia, după numele unui erou legendar, Akadēmos (sau Hekadēmos). În Akadēmia erau temple, altare și un gymnasion — un loc pentru exerciții fizice. Unul dintre altare era închinat lui Eros. Lumea venea acolo să aducă ofrande zeilor, să se plimbe, să facă exerciții, să discute. Veneau și sofiști, veneau și filosofi.
După ce Platon s‑a întors la Atena din prima lui călătorie în Sicilia, a cumpărat, singur sau cu ajutorul unui prieten, o proprietate în Akadēmia. Acolo va fi avut probabil o casă și o grădină în care discipolii lui erau bineveniți. Se pare însă că discuțiile se purtau în dumbravă, unde Platon a ridicat după un timp un mouseion, un templu dedicat Muzelor. În acel loc din afara Atenei s‑a creat în jurul lui un fel de școală, care s‑a numit mai apoi Academia lui Platon.
Platon nu a scris tratate, a scris dialoguri, în care două sau mai multe personaje discută, uneori se înfruntă și de multe ori nu ajung la nicio concluzie. Sunt atât de vii aceste dialoguri, încât îți vine să spui că ele au fost scrise pentru a fi jucate. Așa s‑a și întâmplat, se pare, în Academia lui Platon. Unii deveneau actori, ceilalți, spectatori, și cu toții vor fi simțit, pe viu, ce înseamnă a gândi. De‑a lungul vremii, unele dialoguri au fost chiar jucate în teatre. Am stat mult acolo, în acea piață. Era în iunie 2000.
Și acum Cut!, cum ar spune un regizor de film. Iunie 2020. Sunt acasă, în București. Pandemia ne‑a făcut prizonieri în propria casă și cu toții nu facem altceva decât să ne uităm neîncetat la tot ce apare și dispare pe ecranul telefoanelor; telefoanele sunt mobile, noi, imobili. Nu ai cum să nu te gândești la povestea peșterii din Republica lui Platon: într‑un loc subpământean locuiesc mai mulți oameni care nu pot privi decât la ceea ce se află în fața lor — un perete pe care apar și dispar umbre.
„Ieri“, Socrate a coborât din Atena în Pireu pentru a privi procesiunea închinată unei zeițe și acolo, în Pireu, în casa unui prieten, a purtat un dialog despre dreptate. Nu știm unde este Socrate „azi“: în Pireu, în Atena sau pe drum? „Azi“ s‑a întâlnit însă cu cineva. Socrate, ne putem imagina, i‑a pomenit despre dialogul de „ieri“ și cel cu care s‑a întâlnit l‑a rugat să i‑l povestească. Aceasta este Republica: dialogul de „ieri“ pe care Socrate îl povestește „azi“ unei persoane nenumite.
Am început, în vara lui 2020, să recitesc Republica. După ce am terminat, un an mai târziu, am crezut că am descoperit unde voia să ne călăuzească. Mi‑am dorit atunci să mă întâlnesc cu cineva care nu a citit Republica și să i‑o povestesc. În fond, și Socrate îi povestește dialogul de „ieri“ cuiva care nu a luat parte la el. Dar erau încă restricții și eu eram a confined academic. Nu‑mi rămâne, mi‑am zis atunci, decât să o povestesc în scris.
Am început să scriu, dar eu nu povesteam ca Socrate. Republica are câteva sute de pagini. Dialogul purtat de Socrate în Pireu va fi ținut așadar mult, poate până în zori, și „azi“ el îl reproduce întocmai. Pe când eu începeam prin a discuta un tablou sau o gravură în care era întruchipată o scenă din Republica și apoi, când începeam să povestesc, parafrazam, rezumam, citam, reformulam, interpretam. Anumite scene le povesteam în altă ordine decât cea în care ele se înlănțuiau în text și lăsam deoparte o seamă de lucruri, căci voiam să înaintez mai repede, deși, dintr‑un reflex academic, adunam în note tot felul de citate, comentarii și trimiteri bibliografice. Și totuși Platon mă îndemna parcă să împărtășesc și eu cuiva, „azi“, povestea de „ieri“, chiar dacă, spusă de mine, povestea devenea și a mea. Așa că am continuat să scriu. Când am terminat, n‑am știut însă cum să închei, căci nu mai știam ce cale ar trebui să urmăm, potrivit lui Platon, pentru a ajunge acolo unde vrea să ne ducă Republica. Am pus atunci manuscrisul deoparte și mi‑am amintit de acel bărbat fără adăpost pe care l‑am văzut în Parcul Arheologic al Academiei lui Platon.
Anul acesta am vorbit cu o bună prietenă despre manuscrisul meu rămas neterminat. Mi‑a spus că ar dori să‑l citească, l‑a citit, ne‑am văzut și am vorbit despre înțelesul Republicii pentru noi, cei de astăzi. A doua zi mi‑am dat seama că dialogul nostru era cea mai bună încheiere pentru ce scrisesem eu. L‑am reprodus aici, cu acordul prietenei mele.
Sper că cele ce urmează îl vor îndemna pe cititor să deschidă Republica și să o povestească și el.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Hafizul Hafiz / Unsplash
scrie un comentariu