Mai rafinat în distilarea umorilor induse environmentally și mai puțin conceptual decât Sputnik în grădină al lui Gabi Eftimie, totodată mai abudent în expresie decât Spiro sau Carst ale lui Andrei Doboș (cărți – am mai spus cu altă ocazie – remarcabile), Grădinile Neumarkt și alte poeme de Bogdan Tiutiu are toate șansele să treacă drept volumul de poezie de căpătâi al generațiilor tinere, prezentând și chestionând moștenirea antropocenului cum niciun proiect poetic de până la el nu a făcut-o.
Apărută la editura frACTalia, placheta debutează cu un motto din poetul american Robinson Jeffers, cunoscut militant al mișcării ecologiste. Părând să facă trimitere la valori din spectrul noului materialism, versurile „Frumusețea lucrurilor s-a născut înainte de/ ochi, suficientă sieși (…) Va dura chiar și atunci când nu vor mai exista inimi să fie sfâșiate” anunță o radere a asperităților egoului, a admirării lucrurilor de către om din amor propriu. Cu alte cuvinte, din obiect, non-umanul se întoarce la statutul de subiect în și pentru sine, producând în discursul poetic o – ceea ce am putea numi – rizomificare (ramificare rizomică).
Inteligent construit, primul ciclu poetic al volumului continuă ideea jeffersoniană. Poetul, copleșit de configurațiile suprafeței terestre, de peisaje, specii de plante și animale, altfel spus (cu un termen propriu teoriilor postumane) – de zoe, trage adânc în piept aerul curat al ’văioagei lui’ (the quiet beauty keeps me here) spre a-și acutiza simțurile și pentru a-și racorda presimțirile la frecvențe greu de atins de omul metropolitan. Aici au loc și primele scurtcircuitări atavice („ce mult a trecut de când aerul/ era un izvor limpede în coșul pieptului”, șantierul), acumulări de senzații, redobândite odată cu renunțarea la prisosul societății (ultra)capitaliste, chitită pe posesiuni.
În primul poem, refugiul din fața zarvei urbane este echivalentul refuzului vechii iubiri, punct în care se anticipează emanciparea subiectivă de lungă durată, o intrigă specifică literaturii populare („nu ai vrut liniștea pădurii/ liniștea mea cu tine în poienile verzi”, „am vrut dragoste mămoasă/ sunet de brazi/ și miez lămurat –”, the quiet…). Acest traseu inițiatic este, însă, presărat cu o diversitate ideologică, doctrinară – pe alocuri, de factură postumanistă: influențele orientale, în genere budiste și hinduse („The observer is the Observed”), respectiv autohtone (prin atmosfera baladescă și micromituri) sunt vegheate metaironic de titluri și maxime în latină și engleză atât pentru a ilustra caracterul ultra-înrădăcinat al umanismului cultural european, cât și pentru a crea noi breșe epistemologice. În primă fază, dezintegrarea formelor culturale consacrate se face la Tiutiu prin apel la un tip de lapidaritate enumerativă (topos; old actually news) întâlnit în poezia noastră la Ana Blandiana sau, mai recent, la Andrei Doboș. În a doua fază, fulgurațiile de sarcasm contrapunctează excelent procesul meditativ de instaurare a spiritualității bucolice: „totul trebuie să fie erbicidat,/ deratizat, dezinfectat// cât stai tu în iarbă/ să fie numai iarbă, bătrâne Whitman –/ vizionar al platitudinii!” (numi positio), „corpul tău nu o să mai facă parte din vegetal: (…) pentru că tu ai rupt circuitul substanțelor,/ ai modificat fluxul global”, „Îți poate simți mirosul îndulcit de sintetic/ modificat pentru stăpânire” (explanatory tales 2). Motivele campării și întoarcerii la matrice (per aspera ad astra) constituie aici pârghiile ce mobilizează aceste raporturi pregătitoare de festin psiho-ecologist.
Al doilea ciclu al Grădinilor Neumarkt… începe cu poemul intitulat frumusețea ta e dragostea din mine, care e fără îndoială hitul volumului, o mirobolantă confesiune-mantră: „nu m-a atras niciodată Occidentul,/ dar am văzut Austria –/ aurul nostru din muzeul de istorie/ și apusul strălucitor pe clădiri/ mi-am imaginat că așa e întreaga Europă –/ o colonie a vanității/ la noi natura e încă sălbăticie și luptă cu gunoaiele”. Aceasta e etapa care face posibil ritualul unei duble împăcări a eului: cu sinele și cu mediul înconjurător. Comuniunea este, deci, utopia lui Tiutiu, exersată prin fractalice extrospecții (meditații zen, halucinații via psihoactive), prin care egoul este pulverizat în alambicatele labirinturi ale legilor naturii. În cursul acestor reprize de transă, de trăiri fluide, privirea lui Tiutiu nu e, de regulă, nici retrospectivă, nici prospectivă, ci panoramică, absolut(ist)ă, nu înfășurându-se în, ci căptușindu-se de realitatea proximă. Poate de aceea glorificările și îmbărbătările de sine – tot cu funcție de mantră și acestea – sunt atribuite zeiței Mamă.
Al treilea ciclu reprezintă ultima verigă a acestui lanț al devenirii, care e, în fond, o reeducare prin instrumentele unei primordialități nealterate economic. Întrebarea latentă care se (im)pune este dacă noua ordine subiectivă va avea capacitatea de a înlătura traumele lăsate de consumerism, ori tot ce va obține e sedimentarea unui nou strat de valori deasupra celor vechi, reprezentate de nebiodegradabilitatea petului Neumarkt. Astfel, demersul final al lui Tiutiu din plachetă se rezumă la un set de (pseudo)haikuuri; întruchipând laolaltă un soi de caleidoscop eco, versurile de aici, pentru a-și face efectul, trebuie citite într-un ritm (nu neapărat și cu accent) ardelenesc: „după dezgheț/ primăvara în câmpul/ de neumarkt”, „Munții Igniș/ nu am întâlnit lupul/ doar hoții de lemne”, „țânțarii pișcă luna/ din baltă,/ degeaba încerc să-i vântur”, „apăs pe sticlă –/ o libelulă zboară/ puțin amețită”, „grădina zoo/ are/ și câini vagabonzi”, „întâi soarele/ apoi o musculiță/ mi-a închis ochii”, „o muscă a zburat/ din gura/ Sfântului Neumarkt”, „o furnică/ duce-n spate/ gumă orbit”, „Neumarktul în sălbăticie/ iedera îi strânge/ gâtul”, „zăpadă –/ câinele latră,/ dar îmi ascult pașii”, „sfâșierea mea e dincolo de străzi/ în apartamentele cu pornhub-uri premium/ după dealuri nici soarele nu o să-ți mai amintească/ cum eram atunci în prima zi” (izolare) etc. Tristihuri, așadar, cu un sporit potențial reflexiv.
Insolitul Grădinilor Neumarkt… stă, prin urmare, în mobilitatea cu care ia în colimator nevoile omului secolului XXI, consumator înrăit, individualist narcisic și competitor agresiv față de semenii săi. Avem de-a face cu un act ce implică un semnificativ curaj de confruntare a tertipurilor establishmentului (atât social, cât și poetic), unul care subjugă verbul „a avea” lui „a fi” prin redescoperirea micilor bucurii originare, a paradisului pierdut (căci înlocuit, de capitalismul avansat, cu un simulacru).
Tihnă, aer curat, perspectivă panoramică, iubire – iată rețeta „psihoactivelor” celei mai antrenante ecopoezii autohtone, Grădinile Neumarkt…, o plachetă de 70 de pagini scrisă cu har fitopoetic, capabilă să îngenuncheze o întreagă industrie contemporană, aceea a motivaționalelor.
Bogdan Tiutiu, Grădinile Neumarkt și alte poeme, Editura frACTalia, anul publicării: 2020, nr. pagini: 70
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu