„Mângâie-ţi uşor cărţile, străine, şi adu-ţi aminte că sunt praf.”
Născut din părinţi croaţi la Sarajevo (1966), pe când oraşul era inclus în fosta Iugoslavie, Miljenko Jergović trăieşte astăzi la Zagreb, în Croaţia. El s-a mutat la Zagreb în 1993 şi, tot ca un detaliu care consider că merită atenţie în legătură cu cartea aceasta, înainte de a pleca, a fost reporter pentru un cotidian bosniac. „Marlboro de Sarajevo” reprezenta, în 1994, debutul său în proză (aşadar, la numai un an de la mutare), şi pare să fi păstrat concizia jurnalistului, obişnuit să extragă esenţa evenimentelor şi să o redea cu parcimonie de cuvinte.
Pe aproximativ 180 de pagini sunt nu mai puţin de 29 de texte. Menţionez acest detaliu statistic doar pentru a sublinia cât de scurte sunt unele proze, care surprind războiul din Bosnia (apropo, acesta a durat din martie 1992 până în noiembrie 1995) nicidecum ca un jurnal de front, ci mai degrabă ca un soi de radiografie melancolică a felului în care unda războiului afecta şi afectează universul oamenilor obişnuiţi. Aici nu neapărat soldaţii sunt personajele, ci mai ales cei care suportă consecinţele exploziilor, ale concentrărilor şi deportărilor. Printre altele, cartea arată cum viaţa obişnuită merge mai departe chiar şi în timp de război.
Mai toate textele sunt pur şi simplu memorabile, proze scurte şlefuite până la perfecţiune, cu numeroase pasaje de recitit şi de o sensibilitate uluitoare. Multe ar putea fi ecranizate în scurtmetraje demne de premii internaţionale, pentru că ele nu vorbesc neapărat despre ruperea unei ţări ori despre un conflict regional, ci despre drame universale, despre cum în astfel de vremuri are loc o „domolire forţată a sentimentelor şi a nervilor”.
E aproape imposibil să extragi numai un text de aici pentru a exemplifica într-un fel frumuseţea acestei cărţi. Însă înlătur multe proze uimitoare, pentru a puncta textul care se cheamă „Furtul”, despre o ceartă între vecini legată de furtul unor mere. Două surori preferă să sară gardul la vecini pentru că merele care cresc în pomul acestora sunt mai bune. Până când băiatul care supraveghează totul de le fereastră decide să le pedepsească şi o face într-un mod violent. Peste mulţi ani, băiatul agresiv trăieşte o lecţie de viaţă legată de acelaşi pom şi de aceeaşi familie vecină, ale cărei fete au plecat între timp de acasă.
„Sus, în coroana mărului, în faţa geamului său, tot ceea ce ştiam despre mine şi despre ceilalţi şi-a pierdut cumva sensul.”
Am subliniat numeroase pasaje în cartea aceasta, aşa cum mi se întâmplă destul de rar. Însă tot rară e o astfel de carte care vibrează sub intensitatea fiecărui text. Iar dacă ar fi să extrag cumva un mesaj comun, care îmbracă mai toate prozele de aici, acela ar fi despre fragilitatea vieţii şi incapacitatea oamenilor de a o preţui aşa cum se cuvine atunci când ea este lipsită de griji.
„Viaţa are valoare doar când ştii că o ai, altfel moartea te ia pe nepregătite, nici nu mai ştii că ai trăit, nu ai fost bun nici pentru tine, nici pentru alţii, femeia şi copiii te jelesc pentru că ştiu că ţi-ai irosit anii precum o găină care nu crapă nici după ce-i tai capul.”
„Fericirea înseamnă să fii în stare să admiri, în absenţa oricărei emoţii, o scenă care poate şterge orice alte impresii şi care, ca în momentul orgasmului, poate face ca propria viaţă să ţi se pară mai puţin importantă.”
Altfel, cuvintele îmi par aici, la Miljenko Jergović, ultima formulă, dar şi singura alternativă, pentru a da mai departe ceva din semnificaţia unei vieţi. „Lumea dispare odată ce cuvintele rămân nerostite”, scrie undeva în cartea aceasta, structurată foarte interesant de autor: corpul principal are 27 de texte, iar prima şi a treia parte au doar câte unul. Mai mult, a treia parte, care are un titlu în limba engleză, „Who will be the witness?”, include o proză la care vor face ochii mari toţii iubitorii de literatură şi mai ales toţi cei care cumpără mai mult decât citesc (ştim cu toţii pe cineva, nu-i aşa?). Proza se numeşte „Biblioteca” şi vorbeşte despre consecinţele bombardării unui oraş asupra bibliotecilor din acel oraş, felul în care arde în război o bibliotecă. Iar textul pe care l-am inserat la începutul cronicii mele încheie proza aceasta: „Mângâie-ţi uşor cărţile, străine, şi adu-ţi aminte că sunt praf.” Toate virgulele sunt la locul lor. Unele cărţi, multe cărţi, ne rămân străine, dar asta nu înseamnă că în ele nu este viaţă.
„Am rămas aşa vreo zece minute, doi oameni proptiţi în patru picioare. Dacă ai fi încercat să ne desparţi, n-ar mai fi rămas niciunul.”
Când termini „Marlboro de Sarajevo”, stai aşa, cu cartea în mână, pentru că dac-ar fi să o laşi prea repede ai putea să constaţi că, odată cu cartea, dispari şi tu. Te lasă cu sentimentul că ai fi un fel de pachet de ţigări din Sarajevo, la care face trimitere titlul: alb pe exterior, trebuie să scoţi ţigările din el şi să-i întorci cartonul, pentru a vedea din cel fel de poster sau afiş a fost confecţionată cutia. Se prea poate să nu-ţi trăieşti viaţa pe partea care înseamnă ceva, aşa că te invită la o autorăsucire. Clar, un volum şi un autor care te vor pune pe gânduri.
Miljenko Jergović, „Marlboro de Sarajevo”, Editura Pandora M, anul publicării: 2025, nr. pagini: 184, traducere: Adrian Oproiu şi Goran Colakhodzic
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Anne Nygård / Unsplash
scrie un comentariu