Una dintre cele mai emoţionante şi mai pline de optimism cărţi pe care le-am citit în ultimii ani, „25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa”, este mărturia unui medic veterinar, a cărui existenţă se schimbă odată ce întâlneşte un arici. Ariciul are fix 25 de grame, dar scoate nişte zgomote înduioşătoare, la care medicul nu poate rămâne indiferent.
Când întâlneşte ariciul respectiv, care se va dovedi a fi femelă, medicul veterinar, Massimo Vacchetta, are vreo 20 de ani de experienţă, însă se află într-un punct complicat al carierei. Demotivat, tratează ca pe o revelaţie întâlnirea şi se descoperă cu uluire marcat de privirea acelei micuţe fiinţe. Ce urmează e ceva ciudat de plăcut, pentru că Vacchetta, care-şi spune povestea adevărată prin intermediul Antonellei Tomaselli, se uită la arici ca la un copil. De fapt nu doar se uită, ci face tot ce trebuie pentru a întări animăluţul. Îl hrăneşte, îl îngrijeşte şi respectă cu devotament nebun programul ariciului, chiar dacă asta înseamnă să-şi dea peste cap programul obişnuit.
La un moment dat, problema lui Vacchetta este cum să se împartă între diversele situaţii la care este chemat să intervină şi ariciul care-i solicită permanent atenţia:
„Cum să mă ocup de o vacă în travaliu şi în acelaşi timp să hrănesc ariciul la trei ore?”
Ceva mai târziu, după câteva peripeţii extrem de amuzante pentru cineva din afară, dar care trebuie să-l fi consumat teribil pe medicul veterinar, Vacchetta va învăţa o faţetă a dragostei cu care nu credea că va avea de-a face: aceea de a sacrifica totul pentru binele celuilalt, chiar dacă asta înseamnă şi să nu mai ai parte de el – „să iubeşti înseamnă să dai drumul”. Asta, pentru că ariciul, după câteva luni, când a prins puteri şi e clar că nu-şi mai găseşte locul în captivitate, trebuie întors în habitatul lui natural. Pentru medicul care a alergat cu ariciul în maşină în diverse locuri ori îşi suna mama de peste mări şi ţări doar pentru a se interesa de soarta ariciului cât timp el era plecat într-o expediţie, despărţirea aceasta este extrem de dureroasă.
Felul în care este spusă povestea e o mărturie incredibilă pentru calităţile morale ale acestui medic. Modestia şi puterea lui de sacrificiu sunt uluitoare şi deşi toată chestiunea asta poate părea ciudată din afară, textul are foarte mare putere de convingere. Chiar te gândeşti la un moment dat că nu mai e vorba de dragostea unui veterinar pentru un arici, ci de dragoste la modul general şi că ariciul ar fi putut fi înlocuit cu orice altceva, fiinţă sau obiect.
Pentru Vacchetta primul arici e doar un început. Vor mai urma şi alţii, pentru ca, până la urmă, el să aibă ideea construirii unui centru de reabilitare pentru arici. E ceva la limita fantasticului pentru cititorul român, care poate avea habar de faptul că în România nici măcar militarii nu au aşa ceva. Însă în ţările dezvoltate, astfel de centre sunt fireşti. De altfel, toată povestea lui Vacchetta pare ruptă din alt univers. Felul lui de a gândi, echilibrul şi puterea lui, capacitatea lui de a iubi sunt chestiuni de admirat.
„Nu mă interesează să am case şi maşini frumoase şi să fiu cel mai cool. Nu asta e ideea mea de fericire. Aş vrea doar să continui să-mi urmez visurile, cărora le-am dat frâu liber. Să le prind în grădinile lor. Şi cu grijă să le fac să înflorească. Pentru a le putea dărui după aceea.”
„25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa” nu e deloc o carte doar pentru copii, deşi a fost inclusă în colecţia Polirom Junior. Tonicitatea ei o recomandă pentru orice vârstă.
Massimo Vacchetta şi Antonella Tomaselli, „25 de grame de fericire. Cum îţi poate schimba un pui de arici viaţa”, Editura Polirom, 2018, 200 de pagini, traducere: Corina Anton
scrie un comentariu