Ideea volumului „Îi spuneau Orfanul” mi-a venit în vara anului 2022, când în piața Sfântul Ioan din Brașov avea loc un concert de jazz. Concertul a început, cum era firesc, după lăsarea întunericului, iar atmosfera m-a atins cumva neașteptat. – Anca Ianchiș
Anca Ianchiș este născută în 1976 în Brașov. Este de profesie jurist. A lucrat în presa scrisă având experiență ca redactor de știri. Începând cu anul 2021 a publicat proză scurtă și cronică de carte în diverse reviste culturale tipărite și on-line. Este membru fondator al Asociației Culturale „Epithet“ din Brașov și al revistei on-line cu același nume, și redactor al Revistei literare „Libris” din Brașov. În anul 2023 a publicat la editura „Creator” romanul „Veghetorii“, care a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Brașov. Cel de al doilea roman, „Îi spuneau Orfanul”, a fost publicat în luna noiembrie 2025, la Editura pentru Artă și Literatură.
Foarte multă lume, chiar și cei care nu au citit cartea „The Voyage Out” a Viginiei Woolf, știu citatul acesta: „I want to write a novel about Silence,” he said; „the things people don’t say”. Ideea că în tăcere oamenii se dezvăluie mult mai mult decât o fac prin cuvinte, că atunci când nu vorbim suntem mai autentici și mai puțin dispuși să mințim sau să ne mințim este un lucru la care meditez de multă vreme. De altfel Debussy exprimă și el această idee în privința muzicii: „The music is not in the notes, but in the silence between them”. Cred că această idee am vrut să o valorific în volumul „Îi spuneau Orfanul”, atât din punct de vedere stilistic, cât și din punctul de vedere al acțiunii.
Apoi mai este și sintagma folosită foarte des, mai ales atunci când se vorbește de cineva care are potențial sau este văzut ca având potențial și anume: „S-a ratat”. De câte ori aud această expresie îmi spun că ratarea unui om se poate petrece numai în raport cu el însuși, doar dacă „ratează” întâlnirea cu sine. În rest, oricât de „realizat ar fi” cineva, dacă viața lui a fost într-un final o reușită sau nu nimeni în afara lui nu poate depune mărturie.
Ideea volumului „Îi spuneau Orfanul” mi-a venit în vara anului 2022, când în piața Sfântul Ioan din Brașov avea loc un concert de jazz. Concertul a început, cum era firesc, după lăsarea întunericului, iar atmosfera m-a atins cumva neașteptat. Era muzică, seara era senină, deci se vedeau și stelele, iar ferestrele Bisericii Franciscane aflată în lateralul pieței erau toate luminate. A fost un moment pe care am vrut să-l „prind”, să-l țin, așa, precum Faust a lui Goethe („Clipă, rămâi, că ești atâta de frumoasă!”). Din ideea care mi-a venit atunci, care era cu totul alta și mai degrabă întunecată, a rămas doar (mănăstirea) atmosfera generală a cărții, precum și liniștea aceea despre care vorbeam mai devreme.
„Îi spuneau Orfanul” este o carte despre drumul pe care cineva (Orfanul) fără repere emoționale îl poate parcurge pentru a-și regăsi identitatea, fiind totodată un volum despre rolul artei în viața artistului. Cele trei personaje (meșterii iconari) sunt trei tipologii de artiști diferite între ele tocmai pentru a arăta, pe de o parte, că nu contează modul în care se naște opera de artă și, pe de alta, că particularitățile fiecăruia sunt cele care îi diferențiază, lucru ce nu poate fi predat la nici o școală din lume.
„Îi spuneau Orfanul” sper să vorbească cititorului despre timpul liniștii, al așezării în propria persoană, în relațiile cu cei dragi și cu o realitate mai largă decât imediatul zilei, în care de fapt se realizează cu adevărat maturizarea emoțională.
„Învârtind din nou și din nou aceste gânduri, ca într-o vârtelniță în care nu lână, ci firele minții se deapănă, tânărul își ducea acum zilele zdrobind bucățile de piatră, transformându-le în praful necesar preparării culorilor. Chiar dacă nu mai petrecea atâtea ceasuri rugându-se, cine zice că mișcarea repetată, concentrată, nu macină deopotrivă gândurile și simțirea. La sfârșitul zilei, se uita mulțumit la vasele cu pudre colorate. Se gândea el că o viață ca asta îi este poate mai potrivită decât una în care se va simți mereu vinovat. Așa că se bucura de liniștea adusă de munca din atelier, căci nici bărbații nu vorbeau prea mult, iar pictatul icoanelor este fără îndoială una dintre cele mai înalte rugăciuni înălțate de om. Să așterni pe pânză un chip îi este lesne oricui are îndemânare și ochi bun, dar să ivești din tine chipul luminii este la fel de greu ca nașterea perlei într-o scoică. Nici perla nu se ivește fără rana care să o pornească la drum”.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citeste-ma.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu