Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Devorarea cerului de Paolo Giordano, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, și în ediție digitală, traducere din limba italiană şi note de Cerasela Barbone.
La vila bunicii sale din sudul Italiei, Teresa surprinde într-o noapte trei băieţi care se scaldă goi în piscina din curte, după ce s-au furişat peste gardul proprietăţii. Ea încă nu ştie, dar cei trei băieţi – care cresc împreună ca fraţii, deşi nu sînt fraţi de sînge – îi vor marca destinul, aşa cum şi ea le va influenţa viitorul, uneori tragic, alteori doar tulbure. Cei trei băieţi trăiesc la o fermă din apropiere, sub oblăduirea lui Cesare, tatăl unuia dintre ei şi părintele spiritual al tuturor. Îndrăgostită de unul dintre ei, năvalnicul Bern, Teresa va trăi următorii douăzeci de ani o poveste de dragoste frenetică, plină de bucurii, dar şi de ratări şi taine funeste. Simbolică pentru anvergura întregului roman este tentativa eşuată a unui grup de tineri de a crea un paradis terestru la ferma lui Cesare. Istoria micii lor utopii ecologiste ilustrează contradicţiile, obsesiile şi tensiunile lumii contemporane. Un roman despre visurile, idealurile şi dorinţele necontrolate ale adolescenţei, despre complexitatea relaţiilor dintre tineri şi fragilitatea lor, despre iubire şi moarte violentă, Devorarea cerului prezintă, în acelaşi timp, lumea în care trăim, labilitatea credinţelor de orice fel şi, mai mult decît orice, căutarea încrîncenată a unui sens al vieţii.
Paolo Giordano este autorul bestsellerului Singurătatea numerelor prime.
„Un roman superb despre credinţă şi dorinţă, despre prietenia fără rezerve din copilărie şi despre singurătatea iremediabilă a tinereţii…” (Donna Moderna)
Puteţi cumpăra cartea de la:
FRAGMENT
„Cînd a murit bunica, aveam douăzeci şi trei de ani. După vara cînd terminasem clasa a douăsprezecea, o revăzusem o singură dată: venise la Torino pentru un control la gît, sau poate la ureche și rămăsese două nopți la hotel. Dar într-o seară venise la noi la cină, iar ea și mama discutaseră tot felul de fleacuri cu cea mai mare cordialitate. La plecare mă întrebase dacă-mi plăcuse cartea pe care mi-o trimisese prin tata. Aproape că uitasem de ea, dar i-am răspuns că da ca să n-o necăjesc.
— Atunci o să-ți mai trimit, promisese ea, deși pe urmă probabil că uitase.
Nimeni nu știa de cînd îşi luase obiceiul să intre dimineața în mare. Nici tata n-avea habar.
— În februarie! Să înoate în februarie! a izbucnit el. Aveți idee cît de rece e apa în februarie?
Mama îi mîngîia mîneca sacoului, timp în care el tremura înfiorător de tare.
Un pescar zărise trupul fără viaţă care se lovea de stînci la Cala dei Ginepri. Știam golful acela și toată după-amiaza am continuat să văd în minte corpul bunicii izbindu-se cu duritate de stînci. Cînd o scoseseră din apă, trecuseră deja cîteva ore. Avea toată pielea feţei și a degetelor încrețită, iar genunchii, de care se rușina atîta, erau ciupiți de peștișorii aceia de pe fundul apei.
Tata a hotărît să plecăm în aceeași zi. În mașină, nimeni nu vorbea, așa că am ațipit pe bancheta din spate. Am ajuns la Speziale în zori și peste toată întinderea cîmpiei atîrna un strat de ceață.
Am colindat prin curtea vilei, cu mințile aiurea și cu un gust grețos în gură. M-am apropiat de piscina acoperită cu o prelată, pe mijlocul căreia strălucea un nimb calcaros. Am călcat pe una dintre pernele pline de apă care înconjurau piscina. Toate lucrurile aveau un iz de părăsire.
Pînă la ora cinei a fost un du-te-vino permanent. Am recunoscut cîțiva elevi de-ai bunicii, de-acum adolescenți, însoțiți totuși de mamele lor. Vorbeau despre ea numind-o „profesoara“, se așezau pe rînd pe canapeaua care fusese bacul ei plutitor și îi adresau tatălui meu condoleanțe cu voci grave.
Ferestrele erau deschise larg și rafale de aer rece străbăteau încăperea. Nu m-am apropiat de sicriul cu capacul deschis, aflat în mijloc, îmi era de ajuns să-i văd vîrfurile picioarelor ieşind puţin în afară. Rosa le oferea oaspeților păhărele cu lichior și prăjituri din aluat de migdale, Cosimo stătea lipit de perete, cu mîinile împreunate și un aer chinuit, iar mama îi vorbea de foarte aproape.
Deodată s-a îndepărtat de el și a arătat spre mine.
— Vino, a spus, apucîndu-mă de un braț.
M-a condus în camera mea, unde după ultima vacanţă de vară nu se schimbase nimic, absolut nimic.
— Știai că există un testament?
— Ce testament?
— Nu mă minți, Teresa. Nici nu încerca. Știu că tu și cu ea aveați o relație specială.
— Dar n-o sunam niciodată.
— Ți-a lăsat-o ție. Casa. Și mobila, și terenul. Chiar și căsuța unde locuiesc Cosimo și soția aia insuportabilă a lui.
N-am înțeles imediat însemnătatea lucrurilor pe care tocmai mi le spunea. Testamentul, Cosimo, mobila. Eram copleșită de emoția neașteptată pe care mi-o trezise patul făcut.
— Ascultă-mă bine, Teresa. Să vinzi imediat casa asta. Să nu te iei după ce zice taică-tău. E doar o vilă părăginită, plină de infiltrații. Iar Cosimo e dispus s-o cumpere. Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.
A doua zi a avut loc înmormîntarea. Biserica din Speziale era prea micuță și mulți dintre cei care au venit s-au înghesuit la intrare, împiedicînd lumina să pătrundă. La sfîrșitul slujbei preotul s-a apropiat de strana noastră și mi-a strîns mîinile.
— Tu trebuie să fii Teresa. Bunica ta vorbea mult despre tine.
— Chiar așa?
— Te miră? a întrebat el zimbindu-mi. Apoi m-a mîngîiat. Am mers în urma sicriului pînă la cimitir. I se ridicase o criptă lîngă cea a bunicului și cele ale unor strămoși despre care nu știam nimic. Cînd groparul a început să manevreze mistria și sicriul a fost ridicat cu scripeții, tata a început să plîngă iar în hohote. Mi-am desprins privirea și atunci l-am văzut.
Stătea deoparte, ascuns după o coloană. Indiciul cel mai evident şi mai tulburător al faptului că de-acum crescuserăm îl constituiau hainele lui. Purta un palton de culoare închisă și sub el se zărea nodul unei cravate. Bern. Cînd mi-a întîlnit privirea, și-a trecut un deget peste sprînceană și n-am înțeles dacă era un gest reflex, de stînjeneală, sau un cod secret pe care nu mai știam să-l descifrez. Apoi s-a deplasat rapid spre una dintre capelele familiale și a dispărut înăuntru. Cînd m-am uitat din nou la sicriu, care acum era împins în locul de veci cu hîrșîituri și scîrțîituri, eram atît de confuză, atît de neatentă, încît nici măcar nu i-am adresat bunicii un ultim gînd.
Lumea a început să se împrăștie. I-am șoptit mamei că o să ajung acasă mai tîrziu, voiam să salut cîțiva oameni. Am dat un ocol cimitirului, mergînd foarte încet. Cînd am ajuns din nou la poartă, plecaseră toți. Am intrat din nou în cimitir. Groparul, rămas singur, termina de zidit placa de marmură. M-am uitat în capelă, dar Bern nu era acolo. Atunci m-a apucat o stare de agitaţie incontrolabilă.”
Paolo Giordano s-a născut în 1982 la Torino. A absolvit Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii din Torino şi din 2010 este doctor în fizica particulelor elementare. Giordano s-a impus ca unul dintre cele mai importante nume din literatura italiană actuală cu romanul de debut Singurătatea numerelor prime (2008; Polirom, 2018), ce a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Strega şi Premiul Campiello pentru debut, şi a apărut în traducere în peste 40 de ţări. Ulterior, Giordano a mai publicat trei romane: Il corpo umano (2012), Il nero e l’argento (2014) şi Divorare il cielo (Devorarea cerului) (2018). În 2020 i-a apărut volumul eseistic Nel contagio (În vremea contaminării, Polirom, 2020), ce conţine reflecţii şi analize asupra pandemiei de Covid-19. Paolo Giordano a publicat cîteva povestiri în diverse reviste literare şi a scris piesele de teatru Galois şi Fine pena: ora. În prezent colaborează la cotidianul Corriere della Sera.
scrie un comentariu