Pe Ada Limón am citit-o prima oară cu The Carrying (volum apărut în 2018). Încă de atunci m-a cucerit cu poezia ei simplă, dar incisivă, pe alocuri narativă într-un mod surprinzător și foarte directă, onestă, aducând în față o feminitate sigură și fără ocolișuri. Ceea ce mie îmi place. Bright Dead Things a fost publicată în 2015 și e cam la fel de frumoasă, un pic dură, un pic dulce, cu o voce pe care ajungi s-o recunoști ușor de la poem la poem. Nu e tradusă la noi, din păcate, deși cred că și-ar găsi loc bine printre iubitorii de poezie, având în vedere cât de viu vorbește despre aceste lucruri moarte care strălucesc.
Bright Dead Things începe cu poemul How To Triumph Like A Girl, un poem care dă un start excelent volumului, începe prin a vorbi despre dragostea ei pentru cai (de fapt, pentru iepe, lady horses) și finalizează nu doar prin a-și imagina existența unei inimi puternice de iapă care pompează sânge rapid, dar care știe că vine pe primul loc (trece atât de fluid de la admirația pentru forța acestor femele la puterea unei fete. Pe care și-o oferă singură. Prin imaginație.):
„Don’t you want to believe it?/ Don’t you want to lift my shirt and see/ the huge beating genius machine/ that thinks, no, it knows,/ it’s going to come in first.”
Ada Limón este foarte pricepută la a se folosi de diverse elemente exterioare și chiar diverse viețuitoare pentru a ajunge la a spune lucruri universale, totuși într-o notă personală. În acest sens, una dintre poeziile mele preferate e Downhearted, un poem narativ în care reușește să subsumeze superb o tristețe universală prin ceva foarte concret și personal, dar rezonezi imediat și știi, când spune, „What the heart wants? The heart wants/ her horses back” că și tu ai fost acolo la un moment dat, știi că și tu ai simțit ceva de genul ăsta cândva, precis așa:
“Six horses died in a tractor-trailer fire. There. That’s the hard part. I wanted to tell you straight away so we could grieve together. So many sad things, that’s just one on a long recent list that loops and elongates in the chest, in the diaphragm, in the alveoli. What is it they say, heartsick or downhearted? I picture a heart lying down on the floor.”
Mereu mă cucerește această sensibilitate crudă a poetei — mă cucerește nu neapărat prin autenticitate, deși nu aș zice că e lipsită de așa ceva, ci prin forța pe care reușește să o emane prin această combinație. Combinație care, mi s-a demonstrat de mai multe ori în ultimii ani, e făcătoare de frumusețe.
Vorbește în volumul acesta despre identitate în mai multe rânduri, dar și despre suferința și tristețea întâlnite în fața pierderii unei mame. Pe celălalt plan navighează cu ușurință și blândețe înspre banalitatea și siguranța unei relații fericite, neașteptate, care creează confort și sens în tăvălugul suferinței.
De fapt, s-ar putea ca cel mai mult și cel mai mult să-mi placă la Ada Limón această capacitate de a transfera banalul în ceva nu extraordinar, deși există ceva strălucitor în modul în care manevrează asta, ci în ceva cu care poți rezona atât de lesne. Există o anumită capacitate a universalității în poezia ei, asta fără să cadă în capcana banalității sau eșecul acelor exprimări care vor să exprime ceva atotputernic și ajung să spună lucruri clișeice. Nu e nimic clișeic la poezia Adei Limón, mai degrabă putem vorbi despre o sensibilitate aparte și o mare iscusință de a o transforma în ceva acut. Adesea mi se pare că are o voce blândă, cuvintele sunt întotdeauna alese cu grijă, la fel și diverse cadre, imagini, metafore sau comparații. Dar lucrurile despre care vorbește nu sunt neapărat naive (în niciun caz naive!) sau neatinse de durere — din contra, unele dintre ele sunt dure și îți provoacă o strângere de inimă. Însă modul în care transferă durerea în poezie oferă cititorului confort. Vulnerabilitatea, mereu prezentă, nu denotă o anumită fragilitate, ci mai degrabă forță.
Găsim în poezia din Bright Dead Things și un discurs despre viața de zi cu zi, acest lucru care e cât se poate de banal și, posibil, plictisitor — de altfel, de regulă ni se poate părea dificil să scriem despre dragoste atunci când se întâmplă lesne și neproblematic. Ce ar mai fi de spus? Vorba lui Tolstoi, când sunt fericite, toate familiile (aici cuplurile) sunt fericite cam la fel. Dar Limón transformă acest univers banal în ceva plăcut, sensibil, chiar atrăgător. Poezia ei nu e lipsită de anumite descrieri ale locurilor pe care le-a traversat, fie că e vorba despre casă, bucătărie, Kentucky, un bar, niște păsări, cai, privirea asupra necunoscuților, câini… Trece foarte ușor de la aceste elemente la ceea ce își dorește să transmită — și are multe să ne mărturisească. Vorbește clar despre durerea și suferința care au lovit-o la moartea mamei sale (vitrege, de altfel, dar cumva acest detaliu este irelevant) — iar faptul că tinde să numească această durere o explozie cred că spune multe despre modul în care scrie Ada Limón poezie.
Aș putea spune că experiența poemelor din Bright Dead Things e dulce-amară, dar nu ar fi corect, mai corect ar fi dulce-amară-dulce pentru că e plină de speranță. În mijlocul dezastrului, în ciuda suferinței și a întâmplărilor care pot lăsa urme adânci, alege să privească lucrurile dintr-un unghi strălucitor (sau bun, sau optimist). Ultimul poem închide cartea tocmai în această notă:
“Say, It doesn’t matter. Say, That would be
enough. Say you’d still want this: us alive,
right here, feeling lucky.”
Ada Limón rămâne pentru mine o poetă cu o voce matură, dar în care se ascunde întotdeauna și o fetiță foarte puternică — este sigură și deloc apologetică, nu are de ce să își ceară scuze nici pentru blândețe, nici pentru duritate, nici pentru anumite imagini poate neconvenționale. E vulnerabilă, dar asumându-și această stare, e indestructibilă, la fel cum și bucuria se așterne în straturi peste rămășițe de nefericire și greutăți. Limón știe toate astea, dar reușește să extragă sens din experiențele pe care nu le poți numi, dar trebuie să le numești, sens și, la un moment dat, bucurie. Pentru că rămâne încă treaba celor care sunt în viață, iar asta e puțin dureros și ar fi grotesc să nu fie.
Ada Limon, „Bright Dead Things”, Milkweed Editions, anul publicării: 2015, nr. pagini: 126
Fotografie reprezentativă: Matthew Hicks / Unsplash
scrie un comentariu