„Vorbiți încet, sau poate chiar în șoaptă,/ Azi sunt neputincios ca o mătase,/ Doar sufletul îmi lunecă prin casă/ Pe marile covoare și așteaptă.” – ne roagă poetul în primul său volum de poeme care începe cu grupajul „Versuri”(1970) în care găsim fel de fel de cântece: „cîntec de copil”, „cîntec de adolescent”, „cîntec trist”, „cîntec de toamnă”, un simplu „cîntec”, un „imn”, un „madrigal respins”, ba chiar o „romanță” ce se tânguie așa: „Iubirea, șaretă cu mere/ Prin sufletul nostru trecu.” Dacă există o rețetă miraculoasă pentru a scrie poezie și o altă rețetă miraculoasă pentru a găsi melodia perfectă ce se potrivește ritmicității versurilor unei poezii, și sigur există ambele, Emil Brumaru a știut să le găsească: „Se întîmpla să-mi cadă-un fruct în mînă/ Ne-atins decît de inocența mea,/ Să-mi izvorască pragul, cheia-n ușă/ Să înflorească mi se întîmpla./ Și, cum eram și neatent și-aproape/ De mine orice astru se rotea,/ Tăiam candid cu borul pălăriei/ Cîte un soare fericit, cîte o stea…” La fel de bine a știut să găsească și personajele inedite din poeziile-povești: detectivul Arthur și Julien ospitalierul.
Detectivul Arthur (1970) care, ca orice detectiv, e cam ciudat, a sosit seara, cu motanul în valiză, și înainte de a începe ancheta, și-a umplut pipa cu crini. A doua zi, înainte de micul dejun, s-a îmbrăcat în costum și, în timp ce citea elegii dintr-o revistă veche, a înmuiat o caisă în șampanie. După-amiază și-a păstrat un pic de timp pentru rugăciune, deoarece, a spus marele detectiv „Nimeni și nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă,/ Cînd lumina e albă și-n magazii toamna miroase a praf adormit,/ În iarbă să pun un pantof cu șireturi subțiri de mătasă,/ Așteptînd să se umple cu flori, și să fiu fericit…” Abia după ce întreaga zi a fost împărțită cum se cuvine, detectivul Arthur s-a apucat de treabă și a scris șapte elegii, și-a tehnoredactat testamentul și-a mai scris încă „șapte cântece naive pentru parfumat gura.”
Prieten cu detectivul Arthur, Julien Ospitalierul (1974) are treizeci de ani, duce o viață retrasă la țară, doarme cu strugurii în pat și vorbește cu melcii. Când se face toamnă, devine foarte ocupat: îngenunchind fericit lângă ușă, trece furnicile, peste prag, dintr-o cameră-n alta. Când este bine dispus, Julien Ospitalierul începe să-și povestească iubirile: „Mult timp am iubit o ceșcuță de ceai chinezească/ Pictată cu scene naive din viața fîntînilor pe porțelanu-i subțire,/ Dar, sufletul meu neștiind îndeajuns s-o uimească,/ M-a părăsit, alegîndu-și dulapul cel sumbru drept mire. // Apoi m-am îndrăgostit de un blînd șifonier.” Când se întristează, dansează nouă tangouri, iar dacă devine melancolic, nu disperă, „ci-n fiecare zi, copleșit de viziuni, bate cuie în apă/ Și bea bulion vișiniu, și privește cum trec dirijabile fragede prin atmosferă,/ rugăciuni murmurînd pentru prietenul său, detectivul Arthur, lîngă sfintele straturi de ceapă.” După care mai dansează nouă tangouri. Când este fericit de-a binelea, Julien miroase a lavandă și-un copac își plimbă umbra peste el, cu precauție, iar când se plictisește de efortul inutil pe care i-l cere bunătatea, devine „Campion al cruzimii”.
După ce ne-a făcut cunoștință cu detectivul Arthur și Julien ospitalierul, Emil Brumaru, inepuizabilul Emil Brumaru, se-ntoarce și ne pierde în „Cîntece naive” (1976). Înainte de Emil Brumaru nu m-am gândit că transparența inocenței poate reflecta atât de multe nuanțe de simțiri, de la tot ce vezi, la tot ce-auzi, atingi, miroși, guști sau gândești. „Dacă numai crinul/ vrea gură de crin/ Îndulcindu-și chinul/ Parfumului lin,// Dacă numai cana/ Cere altei căni/ Să-i deschidă rana,/ Răni sîntem pe răni,// Miere ruptă-n miere,/ Îngeri palizi, o!,/ Strivind de plăcere/ Coropișniți bleo.” Emil Brumaru reușește să-ngemăneze cuvintele astfel încât să transmită emoție prin toate cele cinci simțuri deodată. Rușinându-se parcă de intensitatea propriilor trăiri, ori începe brusc „Trăia într-un oraș din miazăzi/ Un crin înzăpezit în datorii” și-apoi se pierde lin, ca o acuarelă, „Doar uneori mai trece monoton/ Prin bulion un vechi poștalion…”, ori crește intensitatea gradat „O, magazii de mărfuri!/ O, sfecle vechi de zahăr!” și punctează ideea pe ultimele versuri „Mi-e sufletul biletul/ Pentr-un marfar pierdut.”
Emil Brumaru a păstrat toată viața, în suflet, un pic de copilărie. „De undeva copilăria ne mai cheamă./ Solii timide: melci și buburuze./ Zâmbim ciudat. Ni-s mîinile confuze,/ De-atîta frăgezime ne e teamă.” A ascuns-o bine și-a scos-o la lumină ori de câte ori prezentul i s-a părut prea greu de îndurat. „Mă obișnuisem să descopăr mereu cîte/ ceva în timpul lungilor mele plimbări de după-amiază.” Nevoia de a descoperi „cîte ceva” l-a însoțit de-a lungul anilor și și-a păstrat neatinsă bucuria de a se mira. Exploziile de fericire, personajele ciudate și tristețile exagerate sunt reacțiile firești ale copilului care-și revendică dreptul de a fi ceea ce simte.
Mi-au plăcut extraordinar de mult primele versuri din „Insula misterioasă”, Adio, Robinson Crusoe (1978): „Vine o vreme cînd suntem părăsiți. Nu/ de oameni, ci de personajele cărților citite-n/ copilărie. Nu mai plutim cinci săptămîni/ în balon, nu mai călătorim spre centrul Pămîntului.” Este exact ceea ce simte un om matur când înțelege că nu se mai poate întoarce pe deplin, niciodată, în raiul numit copilărie. Dar asta nu înseamnă că nu-și poate face propriul rai, secret, în care să se refugieze ori de câte ori se satură să fie om mare. Până la urmă, oricât de realiști am fi, devine obositor să fim numai și numai adulți de mâine până totdeauna. „Pînă la înghițirea bunicuțelor ambii lupi/ s-au comportat destul de inteligent./ După aceea însă, lupul fraților Grimm dă dovadă/ de-o imprudență inacceptabilă. Dacă nu cumva autorii/n-au forțat în vederea unui deznodămînt fericit./ Pentru că altfel lupul, trebuie s-o spunem/ pe șleau, nu poate fi considerat decît nătărău!”
Emil Brumaru s-a maturizat pentru că așa trebuie și a rămas copil pentru că așa a vrut. În grupajul de poezii din Dulapul Îndrăgostit (1980), triumfurile și dramele, dezamăgirile și iubirile sunt intense, pure și trăite pentru prima oară. „Pățim uimiți alăturea de cerbii/ Catifelați, cu gîndurile crude/ Și pasul nostru umed îl aude/ Numai urechea florilor și-a ierbii.” În Ruina unui samovar (1983) ni se dezvăluie de parcă și-ar ține sufletul în palme și ni l-ar oferi, cu drag, transformat în cuvinte: „De dimineață până seară/ Visez la șoldul tău, Tamara,/ Lin răsfoind și monoton:/ Baudelaire, Verlaine, Lautreamont,/ Rimbaud, Nouveau, Appolinaire;/ Ei n-au văzut ce tu-mi oferi!” Apoi, așa cum îi șade bine unui poet, se cufundă în melancolie, lamentându-se doar din nevoia de a mai scrie câteva versuri memorabile: „În gară la Merișani/ Cad castane din castani/ Și am patruzeci de ani.// C-am crezut, la început/ cît marfarele-au trecut,/ Că nici nu mai sînt adult.”
Emil Brumaru a inventat personaje, a scris povești cu ele și le-a invitat să fie martore sau să participe la alte povești, a amestecat personaje din povești cunoscute aparținând unor autori care n-au știut unul de altul. A scris despre el însuși, Dintr-o scorbură de morcov (1988), despre oricine, Opera poetică III (2005) sau despre orice. „E-atîta liniște și-atâta nemurire/ În pietrele ce nu știu să respire.” Emil Brumaru a fost poezie. Cel mai mult îmi place să vorbesc despre poezia lui Emil Brumaru într-un singur fel: să-i recit versurile, cât mai multe, și după ce-am terminat de recitat să comentez spunând un singur cuvânt: excepțional!
„M-ai înșelat c-o portocală!// Și tu și ea, în pielea goală/ Erați în camera impură/ Cînd v-am surprins gură în gură,/ Deasupra dînsa și alături/ Veșmintele-i, coji printre pături,/ Mai transpirau dorinți din pori/ Naintea marei dezmierdări/ Cu tot dichisul și alaiul.// Apoi m-ai înșelat cu ceaiul!”
Emil Brumaru, Opere I – Julien Ospitalierul, Editura Polirom, anul publicării: 2009, nr. pagini: 576
scrie un comentariu