Primul lucru care frapează la romanul „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” este continua curgere a frazei. Narațiunea se desfășoară în stilul „flux al conștiinței”, tehnică ce dă marca stilistică a autorului: paragrafe vaste, discurs în continuă curgere, fără delimitări explicite între voci și registre, un stil menit să creeze fluiditate, versatilitate și un ritm interior unic.
În centrul romanului se situează întâlnirea, peste timp, a doi foști îndrăgostiți: baronul Béla Wenckheim, revenit în Ungaria după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires și Marika, iubita sa din tinerețe. Dincolo de acest remember sentimental, narațiunea se situează la rangul unei adevărate fresce sociale, surprinzând o comunitate aflată la răscruce: între nou și vechi, între tendințele progresiste și refugiul în conservatorism. Dincolo de pretextul amoros, textul devine astfel o radiografie complexă a unei societăți în derivă, sufocată de iluzii colective și de jocuri de culise.
Venirea baronului reprezintă evenimentul care catalizează tot acest tablou. În jurul enigmaticei personalități a străinului reîntors în patria natală se construiește un întreg domino de imagini lustruite, artificiale, lipsite de legătură cu realitatea, menite să-l impresioneze și să-i stârnească generozitatea.
Aparențele se prăbușesc însă odată cu dispariția baronului, dezvelind stratul gros de mizerie morală: afaceri dubioase, ierarhii mafiote, complicități toxice și măști sociale golite de substanță. Într-o alunecare neașteptată, moartea baronului ajunge să declanșeze — într-un mod inexplicabil și cu atât mai înspăimântător — evenimente aproape apocaliptice, un terifiant „joc de-a strigoii”, moment în care realismul se diluează în suprarealism, iar absurdul devine noua regulă a lumii.
Astfel, în mod paradoxal, sosirea baronului, văzută drept punctul de pornire a renașterii orașului, declanșează de fapt extincția acestuia, ca și cum personajul ar fi un cavaler al Apocalipsei. Absurdul are și el un rol major: moartea baronului — nu atunci când își dorea să se lase călcat de tren, ci atunci când trenul, în fapt un „improbabil vehicul feroviar de tractare cu macara de tip Lencse” îl găsește pe el, ilustrează perfect această logică răsturnată a lumii.
Romanul funcționează pe multiple planuri narative: întâlnirea celor doi protagoniști, goana oficialităților după iluzoria „avere” a baronului, explorarea universului extrem al bikerilor, retragerea programată a Profesorului din spațiul lumii, dar și din propriul spațiu mental sau mecanismele obscure ale puterii locale. Toate aceste planuri sunt legate printr-o structură fluidă de scene memorabile, cinematografice, care rămân pe retină asemenea unor cadre de film.
Personajele sunt puternic conturate, redate prin vocea celorlalți: baronul, figură pivotală care, deși absent mare parte din timp, domină narațiunea prin aura sa; Marika, sentimentală, prinsă între trecut și prezent; Dante, interlopul balcanic, unsuros și oportunist; Irén, pragmatică și volubilă; Profesorul, fixist, prins în capcana propriei genialități. Banda de motocicliști completează tabloul: o comunitate violentă și totalitară, cu reguli stricte și loialități semnate cu sânge. Toate acestea nu sunt doar simple personaje, ci adevărate instrumente de reflectare a tensiunilor unei lumi în tranziție.
O dimensiune aparte a romanului o constituie contrastul dintre festivismul gol al reflexelor de tip comunistoid — vizibil în primirea baronului la gară și în crearea, peste noapte, a unei spoieli de civilizație—și imaginile obiective și necosmetizate ale diferitelor subgrupuri sociale (gruparea extremistă a motocicliștilor, banda orfanilor, aparatul de opresiune al Căpitanului, microcosmosul directorului bibliotecii etc.).
Nu lipsesc nici momentele de umor involuntar care temperează dramatismul și completează portretul unei societăți ghidate de amăgiri și de așteptări absurde, precum aceea a fabuloasei averi a baronului ce va reveni orașului.
O mențiune aparte o merită excelenta traducere în limba română, ce reușește să redea nu doar muzicalitatea frazei, ci și savoarea limbajului ardelenesc, cu tot ce implică acesta ca nuanță și ritm.
În ansamblu, romanul este o construcție densă, polifonică, în care lumea pare că se destramă, un text în care grotescul, comicul, tragicul și absurdul se întretaie fără fisură, creând o experiență literară cu adevărat memorabilă. Putem spune că romanul recentului laureat cu premiul Nobel pentru literatură rămâne o metaforă convingătoare despre decădere și falimentul unei societăți incapabile să-și depășească propriile iluzii.
László Krasznahorkai, „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim”, Editura Pandora M, anul apariției 2025, traducere: Ildikó Gábos‑Foarță, nr. pagini 560
Cumpără cartea:
Susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Zach Lezniewicz / Unsplash
scrie un comentariu