O istorie de familie, prin magia Barbarei Kingsolver: „Biblia lemnului otrăvit” (Editura Trei, fragment)

Noul roman al Barbarei Kingsolver a apărut recent la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, în traducerea Irinei Horea.

Barbara Kingsolver – autoarea bestsellerului DEMON COPPERHEAD, Pulitzer Prize for Fiction 2023

Vândut în peste 4 milioane de exemplare, Biblia lemnului otrăvit este romanul care a consacrat-o pe Barbara Kingsolver drept una dintre cele mai profunde și îndrăznețe scriitoare moderne. O epopee plină de suspans despre tragica destrămare și remarcabila reconstrucție a unei familii pe parcursul a trei decenii petrecute în Africa.

În 1959, Nathan Price, un evanghelist înflăcărat, își duce familia și misiunea în Congoul Belgian. Cu mult entuziasm, iau cu ei ceea ce cred că le va fi util, însă descoperă curând că pe pământul african totul — de la semințele de grădină până la Scriptură — se transformă în mod dezastruos.

Istoria familiei, întunecată de pierderile suferite și de întrebări rămase fără răspuns, este relatată, pe rând, de soția și cele patru fiice ale sale. Împletite cu pasiune, poveștile lor devin o explorare fascinantă a riscului moral și a responsabilității personale.

„Plăcerea absolută pe care o oferă această carte este accentuată de perspicacitatea și compasiunea lui Kingsolver pentru Congo, pentru poporul său, pentru limba și tradițiile sale.“ - The Boston Globe

Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior și Prodigal Summer, precum și a unor volume de poezie, eseuri și nonficțiune. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit numeroși cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai fost publicate romanele Demon Copperhead (Pulitzer Prize for Fiction 2023) și Lacuna (Orange Prize for Fiction 2010).

---

FRAGMENT

Ruth May

Toate fețele alea negre, în noaptea neagră, care se uită la mine. Vor să merg să mă joc. Dar nu poți rosti cuvintele cu voce tare noap­tea. Mama, am voie? Nu, n‑ai voie! Mama zice nu. Mama e aici, respiră. Când suntem adormite amândouă, o aud vorbind și asta e ce zice: nu nu nu nu. Dar șopârlele aleargă pe pereți cu celelalte vorbe ale ei, iar eu nu pot auzi.

Uneori mă trezesc și: nimeni. Afară e soare strălucitor, așa că știu că e ziua mare, dar toată lumea e plecată și eu transpir prea mult și nu pot vorbi despre asta. Alteori e întuneric, iar mama și tata spun secrete. Mama îl roagă pe tata. Zice că s‑au luat după fetele albe în Stanleyville. Au intrat în casele lor și au luat tot ce‑au vrut, mâncare, baterii de radio și tot restul. Și i‑au obligat pe misionari să stea dezbrăcați pe acoperiș, fără nimic pe ei, și apoi i‑au împușcat pe doi dintre ei. Toată lumea vorbește despre asta și mama a auzit. În Stanleyville e doctorul care mi‑a pus mâna‑n ghips. El a fost obligat să urce pe acoperișul spitalu­lui fără haine pe el? Nu pot să mă gândesc la doctor fără haine pe el. Șopârlele aleargă în sus pe pereți și‑mi iau toate cuvintele pe care vreau să le spun. Dar tata zice că Biblia spune: Cei blânzi vor moșteni. A dat să‑și pună mâna pe mama, dar ea i‑a dat‑o laoparte. Ascultă strigarea și ruga robului Tău: să fie ochii tăi deschiși ziua și noaptea spre templul acesta.

Zi și noapte și zi și noapte. Iisus se uită pe ferestre, orice‑ar fi. Vede prin acoperiș. Vede în capetele noastre, unde noi credem că sunt lucru­rile rele. Am încercat să nu mă gândesc la doctorul fără haine pe el cu toți ceilalți pe acoperiș, dar avea părul ăla galben pe brațe. Rachel țipa și‑și smulgea părul alb și urla la tata:

— De ce de ce de ce! Cui o să‑i pese dacă plecăm de‑aici și ne‑ntoar­cem acasă, unde suntem în siguranță?

Tata a urlat și el:

— Lui Dumnezeu o să‑i pese!

Și Rachel s‑a prăbușit pe jos înainte să aud zidul și mâna lui.

— Dumnezeu disprețuiește lașul care fuge, în timp ce alții rămân și suferă.

Unde vom fi în siguranță? Când mama își ridică ochii spre el, sunt atât de reci, că nu‑i nicio mamă acolo înăuntru, și ea spune:

— Nathan Price, cei blânzi vor moșteni. Așteaptă și‑o să vezi.

Știu că cei blânzi vor moșteni, iar cei de pe urmă vor fi cei dintâi, dar Triburile lui Ham au fost ultimele. Acum vor fi ele primele? Nu știu.

În familia noastră, mama e cea de pe urmă. Adah e penultima, din pricină că o întreagă parte din ea e stricată, apoi vine mama, ultima dintre toți, pentru că ceva în ea e și mai vătămat decât ce are Adah.

Nelson mi‑a spus cum să găsesc un loc sigur. Odată m‑am trezit și Nelson era acolo.

Au! o fi supărat din pricină că am încercat să‑l văd gol, poate. Gura mea nu putea rosti niciun cuvânt. Dar el era acolo, lângă pat, și mama nu era lângă mine.

Și‑a pus mâna pe gura mea și s‑a aplecat spre mine, și nimeni alt­cineva nu era acolo. Nimeni altcineva. Șșșșt, a zis el și și‑a pus mâna. Am crezut că o să‑mi facă rău, dar, în loc de asta, el era prietenul meu. Șșșșt, a zis el și și‑a luat mâna de pe gura mea și mi‑a dat un cadou. Á bu, Bandu. Ia asta!

Bandu e numele meu. Nommo Bandu! Înseamnă micul cel mai mic, la fund de tot. Și înseamnă pricina pentru orice. Nelson mi‑a spus asta.

Ce e? am întrebat, dar niciun cuvânt nu mi‑a ieșit pe gură. M‑am uitat înăuntrul mâinilor mele, acolo unde‑l pusese, și‑acolo era o cutiuță. Ca aceea în care ții chibriturile. O cutie de chibrituri. Cutia avea pe dinafară o imagine cu un leu, și am crezut că o să găsesc un leu micuț înăuntru, care să fie animăluțul meu, ca ăia răi care mănâncă furnici, doar că mai drăguț. Leul Stuart. Dar nu. Nelson a deschis‑o și a scos ceva dinăuntru, nu știam ce‑i. Arăta ca o bucățică de os de găină, cu zgârci și ațe, și era lipicios și cu ceva negru. Ce era, ceva care‑a murit? Eram speriată și am dat să izbucnesc în plâns.

Nelson a zis: Nu‑ți fie frică. A spus: Asta a fost în focul magic. Numești asta nkisi. M‑a pus s‑o ating, și nu ardea. Uite, a zis el. Mi‑a apropiat‑o de ochi. Era o găurică într‑o parte și un dop mic se potrivea în găurică, și de el era legată o sforicică. Pune‑ți spiritul aici înăuntru, aici, repede, suflă în gaura asta. A scos dopul și eu am suflat și iute el mi‑a rostit numele Nommo Bandu Nommo Bandu Nommo Bandu! Și a astu­pat găurica, a pus căpăcelul și: Acum ești în siguranță. A zis că acum, dacă mi se‑ntâmplă ceva, dacă încep uite‑așa să mor sau ceva, ține asta strâns și bambula! Ruth May va dispărea.

De unde știi? Dar Nelson știe totul despre oamenii morți. Mama și tata și frații și bebelușa sunt toți morți pe fundul râului.

Nu vreau să dispar, am zis.

Dar el a spus: Numai dacă e să mori. A zis că în felul ăsta n‑o să mor, o să dispar o secundă și după aia o să apar în altă parte, unde e sigur. În loc să fiu moartă, o să fiu în siguranță. Dar întâi trebuie să mă gândesc la acea altă parte în fiecare zi, ca spiritul meu să știe încotro să fugă atunci când vine vremea. Trebuie să te gândești la locul tău sigur în fiecare zi. Fața lui Nelson era mai mare decât o lumânare, acolo, dina­intea feței mele, și auzeam felul bun în care mirosea. Săpunul ăla pe care‑l folosește să se spele și să‑și spele hainele. Toate mirosurile alea răsunau atât de tare în urechile mele! Nelson este prietenul meu, care mi‑a arătat cum să le cânt găinilor. Bidumuka este numele magic al găi­nii. Nimeni altcineva nu știe asta, nici măcar Leah sau tata.

Nelson a spus: Nu uita!

Cutiuța de chibrituri cu leul desenat pe ea și cu oasele magice arse mi‑am pus‑o sub pernă. Nkisi. Uneori mă trezesc și cutiuța tot acolo e. Dacă ei vin și mă pun să mă sui goală pe acoperiș, mă fac nevăzută și apar în altă parte. Dar întâi trebuie să mă gândesc unde vreau să mă duc. Simt cutia în mână. Perna mi‑e udă și cutiuța e moale, dar știu ce‑i înăuntru. Secret. Acolo e fereastra, acum e lumina zilei și oameni în cealaltă încăpere, ei vorbesc și nu știu că am un secret. Însă Nelson a plecat undeva și mama lui e moartă; mă întreb unde și nu‑mi amin­tesc cântecul pe care‑l cântam găinilor.

Leah

Pe Ruth May n‑a lăsat‑o boala, dar mama a început să‑și vină în fire. Când le văd pe amândouă covrig în pat, una revenindu‑și încet, cealaltă topindu‑se, mă întorc la gândurile familiare, neplăcute, cu Adah și cu mine în pântec. M‑am rugat Domnului de mii de ori să‑mi spună: eu i‑am făcut asta lui Adah? Dacă aș fi mai bună acum cu ea, aș putea fi iertată pentru că am făcut din ea o oloagă? Dar o datorie de o aseme­nea grozăvenie pare atât de imposibil de plătit, încât te sperie până și gândul de a începe s‑o plătești.

Mama și‑a folosit propriile rezerve, fără să fure din viața lui Ruth May sau din a oricui altcuiva. Părea să‑și adune puterea din văzduhul înăbușitor. Uneori, o vedeam șezând la marginea patului o vreme, îna­inte să se ridice, trăgând adânc aer în piept printre buzele subțiri făcute pungă. Avea perioade bune și perioade rele, dar, în cele din urmă, a încetat să mai umble dormind, o dată pentru totdeauna. S‑a întâmplat destul de brusc într‑una din zile, după ce Rachel a ars o omletă. A prăjit două la rând, mai precis — focul din sobă era mult prea mare. Singu­rul fel de a micșora focul, pentru coacerea pâinii sau pentru pregătirea unei mâncări mai delicate, cum e omleta, este acela de a face la început un foc mare, cu lemn bun, tare, și să te apuci de gătit la cărbunii care se sting încet. Rachel nu pricepea nicicum treaba asta. Ea încerca să aprindă focul și să se apuce de gătit în același timp — așa nu faci treabă ca lumea. Nu poți face mic un foc abia aprins; trebuie să crească și să moară. Nelson m‑a învățat asta.

Dar Nelson se dusese să aducă apă înainte să se întunece, prin urmare Rachel încerca să gătească de una singură. Era ziua ei de serviciu la pregătirea cinei și nu se gândise câtuși de puțin la ce avea să urmeze.        

Acum o aud răcnind cele mai îngrozitoare lucruri în coliba bucătăriei. M‑am dus să văd cum stă treaba, spunându‑i că ne e foame.

— Și‑o să vă flămânzesc și mai mult, a urlat ea. Nu vedeți că nu am decât două mâini?

Ba vedeam. Vedeam că le folosea pe amândouă să răzuiască o tigaie arsă cu o spatulă de lemn făcută de Nelson. Părul i se desfăcuse din coc și atârna peste față, iar bluza ei cea bună era mânjită cu cenușă. Parcă era Cenușăreasa pe invers, ieșită din viața ei de la bal, ca să trăiască o zi mizerabilă în mijlocul cenușii.

— Ai făcut focul mult prea mare, i‑am zis eu.

— Du‑te dracu’, Leah, du‑te dracu’ direct în iad.

— Încerc doar să te ajut. Uite, vezi ce roșie e plita? Când ajunge așa, trebuie să aștepți, s‑o lași să se răcească. Și apoi încerci din nou.

Rachel a suflat zgomotos.

— Of, ce m‑aș face fără surioara mea genioasă care să‑mi spună ce să fac!

— Genială, am corectat‑o eu.

— Taci dracu’! Ce‑aș vrea să taci pentru totdeauna, ca nenorocita de geamănă‑ta surdomută genială!

S‑a răsucit și a aruncat spatula, care a trecut pe lângă capul meu la un fir de păr distanță. S‑a izbit de ușa din spate a casei principale. Am fost șocată, nu atât de limbaj, cât de forța aruncării. De obicei, Rachel aruncă de jos în sus, fără să reprezinte vreo amenințare.

— O, și că veni vorba, Leah, nu mai sunt ouă, a adăugat ea cu satisfacție. Ca să știi.

— Mă rog, ceva trebuie să mâncăm. Bănuiesc că le mâncăm pe alea arse.

— Asta! Da, cum să nu. Mai bine înainte să i le pun tatei în farfurie. S‑a strâmbat îngrozitor la tigaie și a scuturat‑o strașnic. Toată aventura asta cu mâncatul în sufragerie, la patru ace, arată ca un drum prin iad și înapoi.

Rachel și‑a ridicat privirea și și‑a dus mâna la gură. M‑am întors. Mama stătea în prag, în spatele meu, cu spatula ridicată.

— Rachel, a spus mama, îmi pare că ai scăpat asta.

Am înghețat amândouă lângă altarul unei sobe incandescente. Rachel a luat spatula fără să scoată un cuvânt.

— Rachel, scumpa mea, dă‑mi voie să‑ți spun ceva. Înțeleg că ești nefericită. Dar mă tem că asta e penitența pentru cei șaisprezece ani în care ai strâmbat din nas la tot ce‑am gătit. Vreau să te văd că aduci mizeria aia în casă și o servești tatălui tău și nouă tuturor, inclusiv ție. Și vreau să te văd curățindu‑ți bine farfuria, fără să scoți un sunet. De mâine, încep să te învăț să gătești.

Cumpără cartea:

Susţine site-ul citeste-ma.ro:

---

Fotografie reprezentativă: 2H Media / Unsplash