citeste-ma.ro și Editura Humanitas vă oferă un fragment în premieră din volumul Grecia din România. Mănăstirile închinate din Ţara Românească şi Moldova, 1564–1866 de Tudor Dinu, apărut recent în colecția Istorie.
Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută.
Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv?
Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă.
„Dincolo de sfârșitul lor lamentabil, mănăstirile închinate au fost vreme de secole nu doar agenți economici esențiali ai Țărilor Române, ci și însemnate focare de spiritualitate ce au adus pe teritoriul Moldovei și Țării Românești ortodoxia în varianta ei greacă și au păstrat vie legătura cu marile centre ale creștinătății răsăritene. Au continuat să cultive arta ecleziastică de tradiție bizantină în forme deseori originale și remarcabile, așa cum sperăm să se convingă cititorul, însoțindu-ne într-un amplu periplu imagistic ce ne va purta atât prin lăcașurile închinate, răspândite de-a lungul și de-a latul Țărilor Române, cât și pe meleagurile Orientului ortodox.“ — Tudor Dinu
TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850 (2023), Băi, hammamuri, desfătări. O istorie ilustrată a băilor din Țara Românească și Moldova (2024). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.
FRAGMENT
1. Temeiurile și condițiile închinărilor
FENOMENUL ÎNCHINĂRII DE MĂNĂSTIRI DIN ȚĂRILE ROMÂNE CĂTRE așezăminte monahale de peste hotare (al oferirii gratuite de lăcașuri de cult românești unor proprietari și administratori străini, necunoscuți, aflați peste mări și țări) acoperă un sfert de mileniu de istorie (1564– 1814) și, ca atare, nu poate fi explicat într‑o manieră unitară. Totuși, studiul atent al celor peste 100 de hrisoave de închinare și acte conexe păstrate îngăduie stabilirea relativ exactă a intențiilor care i‑au animat pe binefăcătorii din Principate.
Astfel, cu toate că poate părea paradoxal, cea mai frecventă motivație a donatorilor nu era cea de a ajuta prestigioasele așezăminte monastic din lumea greacă, asemenea unor autentici urmași ai împăraților bizantini, ci de a‑și salva propriile ctitorii ajunse din varii motive în pragul colapsului.
Desigur, o astfel de decizie era firească în cazul modestelor schituri de familie, a căror supraviețuire se baza exclusiv pe generozitatea constantă a proprietarilor, care depindea în mod direct de fluctuațiile situației lor financiare. De pildă, la 27 octombrie 1677, Lupu iuzbașa din Călugăreni, împreună cu fratele său și cu fiii lui Dragomir căpitanul, constatând cu durere în suflet că nu mai dispuneau de resursele necesare pentru a‑și întreține ctitoria de familie („neputând noi să o ținem, rămânând acel sfânt loc pustiu și toate moși(i)le ceii sfinte mănăstiri, neavând cine să le caute, într‑alt chip n‑am avut cum face“), decideau să o dăruiască Mănăstirii Bradu, metoc al străvechiului așezământ Molyvdoskepastos (Plumbuita) din zona Pogoniana în Epir („care mănăstire este făcută de împăratul Costandin Pogonat și de împăratul Andronic Paleologul“), „ca să caute să o direagă cum se cade“ și „să nu rămână pustie să pună preoți călugări să facă dumnezeeștile slujbe cum se cade“. Și tot în subordinea unei mănăstiri din Pogoniana (Gura) ajungea la 5 martie 1729 și „schitulețul făcut din neamul părinților noștri“ Roata Cătunu (azi în județul Giurgiu), nu pentru renumele așezământului‑mamă, ci pentru reputația de bun manager de care se bucura ctitorul și egumenul metocului Gurei din București (Stavropoleos), Ioanichie de la Ostanița, care, în plus, se trăgea din același ținut cu ctitorii („fiind și părintele Stavropoleos din patria noastră“), aflați pe atunci la ananghie („eu Pană pitar… Constantin Popa, nepot lui Iană popa, dinpreună cu nepoții părintelui Serafim, ispravnicul ot Roata, anume: diaconul Oancea, brat ego Popa“).În mod mai puțin așteptat, într‑o stare critică, pe care hrisoavele de închinare o descriu câteodată în mod plastic, ajungeau deseori din răutatea vremurilor și a oamenilor chiar mănăstiri mari, cu tradiție și un patrimoniu imobiliar foarte consistent. Astfel, înainte de a trece sub jurisdicția Patriarhiei Ierusalimului la 4 mai 1677, Bistrița moldavă se găsea într‑o „stare de estremă ruină și totală destrugere, răsipită și lipsită nu numai de tot felul de ornamente, ci și de sânțitele vestminte scumpe, de multele scule și de însemnatele sale moșii, încă și de sclavii sei țigani ce‑i fură dăruiți și confirmați de pre înălțatul de vecinica amintire Alexandru Voievod, supranumit Bun și Bătrân, carele zace înmormântat acolo“. Nu rareori, de această situație intolerabilă vinovați se făceau stareții sau călugării stăpâniți de morbul înavuțirii și de alte patimi. Bunăoară, înainte de a fi afierosit pentru scurtă vreme mănăstirii athonite Ivir la 16 februarie 1630, așezământul de la Dealu ajunsese „să se pustiască […] și să se nimicească“ din pricina nemerniciei egumenilor care își însușiseră fără nici o urmă de jenă venitul pe care îl administrau și apoi își luaseră discret tălpășița („au plecat de la sfânta mănăstire“). La Căpriana, viitorul metoc al Zografului din Basarabia, răspunzător pentru dezastrul din 1698 nu era doar starețul, ci și „călugării răi, leneși și netrebnici lui Dumnezeu și oamenilor“, care prin „nepăsarea și reaua lor așezare“ făcuseră ca mănăstirea să devină „forte slabă și sărăcită […] fără bucate și fără tot ce trebuie pentru hrană“. De aceeași teapă par a fi fost și monahii închinoviați la Galata, lângă Iași, care, neavând „teamă de Dumnezeu în inimile lor“, „risipeau și cheltuiau fără grijă“ bucatele și venitul sfintei mănăstiri, ba chiar nu se sfiau să facă dispărute fără urmă odoarele cu care ctitorul înzestrase lăcașul („odăjdiile i argintăria bisericească care a fost dată de răposatul Petru voievod […] toate au pierit“). Mai precauți, monahii de la Probota, dornici să nu poată fi învinuiți ei înșiși de prădarea patrimoniului propriului așezământ, s‑au mulțumit să bage acolo „tâlharii de‑au jecuit toată averea boiarilor țării din vistieria mănăstirii“. Și, de parcă n‑ar fi fost de ajuns că aduseseră așezământul în sapă de lemn, au mai tras și niște chefuri de pomină, care s‑au soldat cu incendierea lăcașului de închinăciune („și o au aprins cu bețiile de au ars“).
În condițiile în care mulți dintre călugării noștri nu păreau capabili să se ridice la înălțimea misiunii asumate, întâistătătorii religioși și laici ai țării au socotit că nu exista altă cale de a face să renască din cenușă falnicele ctitorii de odinioară decât să găsească peste hotare monahi vrednici și devotați. Astfel, bizuindu‑se pe făgăduința că de la mănăstirea Zograf aveau să fie trimiși la Căpriana „egumeni și ieromonahi și ierodiaconi și monahi“, „sârbi înțelepți și buni conducători ai sfintei biserici și ai cinstitei case, precum este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor“, Antioh Cantemir laolaltă cu toți arhiereii și boierii divaniți nu au pregetat să închine la 30 ianuarie 1698 ctitoria lui Alexandru cel Bun drept „neclintit metoc al sfântului lăcaș“ bulgăresc de la Athos. Iar convingerea potrivit căreia slavii sud-dunăreni erau deopotrivă mai gospodari și mai cuvioși decât românii era împărtășită și de marele boier și cronicar Miron Costin, care la 24 februarie 1664 își închina ctitoria de la Todireni (Burdujeni) de lângă Suceava, mănăstirii athonite a Sfântului Pavel, cu condiția ca aceasta să fie exploatată de sârbi harnici, care aveau să asigure înflorirea așezământului pe care moldovenii îl ruinaseră („prin administrarea călugărilor locali din țara noastră, rămasă fără vite și cu totul sărăcită și era în ajunul pustiirei sale, unele din acaretele cu care ctitorii săi o donase [sic!] fiind chiar vândute și înstreinate“). Dar cum sârbi și bulgari nu erau prea ușor de găsit prin mănăstirile din marea împărăție otomană, autoritățile române s‑au văzut de cele mai multe ori nevoite să recurgă și la serviciile monahilor greci, socotiți la rândul lor preferabili compatrioților noștri. De această părere era și Radu Vodă Mihnea când, în 1602, închina la Dușco ctitoria de la Nucet a lui Gherghina pârcălab, pe de‑a întregul convins că din Tesalia aveau să sosească pe plaiuri dâmbovițene „igumeni și frați, adică călugări, preoți și diaconi și bătrâni, […] bărbați înțelepți și cu fapte bune, purtători de folos și vrednici ca să poarte grije și să chivernisească lucrurile și trebile mănăstirii Nucet“.
Și probabil că unii egumeni greci chiar s‑au dovedit niște buni administratori, așa cum socoteau „ctitorii sfintei mănăstiri Răchitoasa“, „ce‑i la ținutul Tecuciului“ (azi în județul Bacău), care, îmboldiți de faptul că așezămintele „ce erau închinate la Sfânt‑Agora și la Sinai erau îngrijite și starea lor era mai bună“ decât a celor chivernisite de pământeni, au găsit cu cale în anul 1792 să afierosească lăcașul propriului neam „la sfânta și mare mănăstire Vatopedul“, ca să îi fie „metoc sub toată ascultarea“. În plus, se spera că mănăstirile autohtone ajunse în subordinea structurilor de conducere ale Bisericii Ortodoxe din Imperiul Otoman – toate aflate în mâinile grecilor – urmau să aibă parte nu doar de o administrație exemplară, ci și de protecție la nivel înalt. Așa gândeau Safta, văduva lui Gheorghe Ștefan, și Vasilașcu, fratele răposatului voievod, care, temători cu privire la viitorul ctitoriei lor de la Cașin (județul Bacău), au socotit cu cale „să o încredințeze unei puteri mai în stare de a o apăra și destul de tare de a o cârmui“, adică să o plaseze „sub supravegherea preafericitului patriarh al Ierusalimului și cârmuirea egumenilor trimeși de dânsul“.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu