Prima mea întâlnire cu scrisul, pe care memoria a păstrat-o, a fost în clasa a V-a, când profesoara de română ne-a dat temă pentru acasă să scriem o poezie despre iarnă. A fost o poezie cu rimă. Profesoara mi-a dat nota 10 și mi-a spus că este una dintre cele mai frumoase poezii din clasă. Mult timp colegii m-au etichetat drept poeta clasei, reportera care scrie la ziar și vedeta liceului pentru activitatea mea de la radioul școlar „Elada info”. Uneori mă supărau etichetările colegilor pentru că unii făceau haz pe seama mea. Când cineva mă admira cu adevărat, simțeam asta.
Aprecierile profesorilor m-au făcut să am încredere în mine și în ceea ce-mi doresc să fac. Prin clasa a IX-a, profesoara de limba și literatura română Zina Cebanica, căreia îi împărtășeam textele mele, a citit elevilor din clasa a XII-a un eseu care mi-a adus locul I la un concurs raional. A fost o stare copleșitoare. După asta, elevele din clasa a XII-a mă rugau să le scriu eseuri ca să primească note bune la română. Și le scriam. Le scriam cu plăcere și descopeream de fiecare dată că imaginația nu are limite. Scriam și pentru colegii mei din clasă, ori de câte ori mă rugau. Scriind pentru ei, mă descopeream pe mine. Și asta era fascinant.
În clasa a X-a, o altă profesoară, la lecția de română, a scris pe tablă o strofă din poezia mea, care urma să fie comentată, semnând cu inițialele N.P., iar colegii mei încercau să ghicească cine e autorul. După mai multe încercări de nume precum: Nichita Popescu, Nina Pădure și alții, un coleg din prima bancă, a strigat: Nalia Pîntea! Și toată lumea și-a întors privirile spre mine. Atunci, cred că pentru un moment, m-am simțit nemuritoare.
A doua mea întâlnire memorabilă cu scrisul a fost în adolescență, atunci când mama mi-a rupt jurnalul pe care îl țineam. Un jurnal de 96 de pagini. Mama, preocupată de grijile gospodăriei, n-avea de unde să știe valoarea acelui jurnal și tragedia care a însemnat pentru mine pierderea lui. Mi-a rupt sufletul în bucăți. Și atunci iar am revenit la poezie. O scriam pe foaie și o memorizam imediat pentru că îmi era frică să nu-mi rupă cineva caietul din nou. Așa se face că țin minte o grămadă de poezii pe de rost (acest exercițiu m-a ajutat ulterior la actorie).
Mult timp am scris după inspirație. Fierbea ceva în sufletul meu și trebuia neapărat să găsesc un stilou și o hârtie. „Amurgul tăcerii”, volumul meu de debut, apărut la finele anului 2016 este suma acelor fierbieri interioare. Orice poet își dorește o carte. Deci, mi se îndeplinise un vis.
După debut, am început să mă detașez de rimă. Am simțit că nu mai încap în ea. Că forțez poezia încercând să găsesc rima. Nu mă mai interesa cum sună versul, ci esența lui. Așa se face că, în 2021, într-o zi de vineri, absolut întâmplător, am nimerit la lansarea antologiei „Patru plus patru tineri poeți din Chișinău”, coordonată de Dumitru Crudu. Era acolo o altă poezie decât scriam eu. Am fost foarte curioasă. Am ascultat atentă discursul lui Dumitru Crudu, scriitor pe care îl cunoșteam din cărți și din interviuri. Dumitru a spus că acele poeme au fost scrise la atelierul „Vlad Ioviță” pe care îl conduce.
Sâmbăta următoare am ajuns prima la atelier. Primul poem pe care l-am scris a fost despre tata. Am plâns în ziua aceea, așa cum am plâns la mai multe poeme pe care le-am scris despre el. Tema paternă este centrală în poezia mea și mă bucur enorm că atelierul m-a ajutat să-mi găsesc o nouă voce poetică, o voce în care sensibilitatea se împletește cu duritatea, iar limbajul variază între aspru și delicat.
În curând, la editura Polisalm, condus de Gheorghe Erizanu, va apărea volumul de poezie „Ce mult mi-aș dori să stau de vorbă cu tata”. Un volum confesiv care nu aduce elogiu tatălui mort, ci descrie absența lui în viața fetei rămasă la adolescență singură și neînțeleasă. Eul liric cerșește dragoste maternă, dar mama sa, o femeie care crește 7 copii, împovărată cu grijile cotidiene de la țară, n-are timp să-i acorde atenție. Obsesia pentru iubirea maternă/paternă se reflectă și în viața amoroasă a protagonistei. Până la urmă, cartea este despre nevoia de a fi iubit.
Cred că poezia a apărut în viața mea atunci când am avut cea mai mare nevoie de ea și îi mulțumesc universului pentru asta. Scriu pentru că am o poveste și aș vrea să o împart lumii, în speranța că aceasta va rezona cu sentimentele și cu trăirile mele și, astfel, ne vom găsi unii pe alții, ceea ce este foarte important. Țin să îi mulțumesc lui Dumitru Crudu pentru posibilitatea de a-mi face vocea auzită, dar și pentru generozitatea cu care a scris pe coperta a patra.
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro, click pe codul QR sau scan:
Fotografie reprezentativă: Hannah Olinger / Unsplash
scrie un comentariu