Laura Ilinca a debutat în 2022 cu romanul „Hai să ne rujăm împreună!” (Editura Hermann), cu care a obţinut un premiu special al diasporei la Festivalul Vrancea Literară (2022) şi un premiu trei la Concursul Cartea anului 2022 organizat de către societatea Apollon. Din august 2022, deţine blogul viatabatecartea.ro unde scrie poezie, proză, eseu şi recenzii literare. A participat, după publicare, la atelierul de roman organizat de Revista de Povestiri, antrenor: Simona Antonescu. A publicat în antologii şi reviste naţionale şi internaţionale (Itaca, Boema, Mărturii maramureşene, Ficţiunea OPTm etc.) fragmente de roman, eseu şi şi proză scurtă. A participat la numeroase concursuri. Locuieşte in Franţa, dar va scrie mereu în limba română. Lucrează la al doilea roman.
Parfumul Luanei se răspândea încă dintre perne. Filip se ridică într-un cot și privește țintă câteva secunde în fața lui. Încearcă să alunge ultimele umbre ale somnului. Sare din pat să deschidă fereastra și-și căută în grabă pachetul de țigări. I-ar fi trebuit o cafea, dar nu era încă ora de deschidere a barului din hotel. Nu mai avea răbdare să stea acolo. Se decide repede să tragă o țigară și să plece. Zgomotul scurt al brichetei îi hârșâie simțurile, forțându-l să se trezească. Fuma extrem de rar, doar atunci când îl frământa ceva atât de tare încât părea fără soluție. Ca acum. Afară, lumina apoasă a dimineții se luptă să urce timid deasupra blocurilor cenușii, grele ca niște păcate.
O bătaie se aude în ușă.
– Da, Cosmin!
Spera să fie el. Cel mai bun prieten al lui. Nu-i răspunsese la mesaj și-și pierduse speranța că va trece pe acolo.
Deschide un tip înalt, deșirat, cu haine lălâi și o privire tulbure, pierdută, parcă ruptă de imediatul apropiat. Lumina difuză, prăfuită, din culoar, lasă vag să i se vadă clar trăsăturile. Obraji căzuți, păr dezordonat, un aer de om ajuns acolo din întâmplare. Odată cu el, pătrunsese în camera mică, îmbâcsită de praf, miros de frig gros, bine închegat.
Lasă o pungă pe masă și se aruncă direct pe pat, scoțând un icnet de eliberare.
– Bună dimineața! Te așteptam, frate, dar nu ca să bagi cornul în pernă.
Cosmin îi răspunde plat, cu o voce lâncezită, abia auzită:
– Știi cum sunt după gardă. Praf! Dar hotelul ăsta e în drumul meu, iar tu mi-ai spus că e urgent. Când a fost ultima dată când ai vrut tu neapărat să trec pe la tine să vorbim? Și, mai ales, când ai vrut tu ultima oară să vorbești cu mine despre o femeie? Nu mai știu.
Filip se apropie cu pași strânși de pat și se lăsă pe el, alături de Cosmin.
– Păi tot atunci! Tot despre ea! mormăi neînțeles.
– Hîîî???? bolborosi Cosmin între două căscături.
Se ridică într-un cot și vorbi cu pe un ton egal, regăsit:
– Vezi că e cafea pe masă. Eu sigur am nevoie și cred că și tu. Nimeni nu vine să doarmă la hotel în orașul în care locuiește.
Filip zâmbește ridicându-se. Aduce cafea pentru amândoi în timp ce-și drege vocea:
– Da, m-am culcat cu Luana.
Cosmin se îneacă brusc. Înghițind precipitat o gură de cafea fierbinte.
– Bă, ești nebun! Luana??? Luana… ta?
Filip râde ușor, privind într-o parte către fotoliul de lângă pat.
– Da, care alta? A mea, oare? Nu sunt sigur!
Cosmin se trezise de-a binelea, se ridicase rezemat de spătar și-l privea pe Filip direct în ochi.
– Bine, domnul psiholog. Și însurat! continuă crescând tonalitatea.
Filip se încruntă mijind ochii. Începuse să-și frământe mâinile, iar Cosmin îl cunoștea. Era stresat. Își drege glasul și-și potrivește postura corpului către Filip.
– Ok. Te ascult. Sau, mă rog, sunt aici, pentru orice m-ai fi chemat.
Lumina dimineții creștea făcând camera mai mare și mai plăcută. Spațiul dintre cei doi prieteni se lățea și el, ca o scenă pe care urmau să se petreacă lucruri inedite. Câteva minute se scurg, un scârțâit chinuit de mobilă îi face să-și intersecteze privirile. Unul nu știe cum să înceapă, celălalt nu crede că trebuie să continue.
– Frate, nu știu de ce te-am chemat. Cred că m-am speriat. Cred că de fapt eu caut pe cineva să mă lămurească ce Doamne, iartă-mă, e cu mine. Cosmin, eu sunt cea mai principială persoană în viață pe care o cunosc. Nu am crezut vreodată că o voi înșela pe Victoria.
Doctorul continuă sa-l privească atent. Simțurile i se ascuțiseră, iar oboseala începea să dispară. Lucrurile deveneau serioase, cu tendința de a se transforma în grave. Îi era teamă să tragă o concluzie pripită, dincolo de mottoul după care își ghidase până atunci existența: Trăiește clipa! Ai o singură viață.
Umbra unei pisici care se oprește pe gardul din dreptul ferestrei camerei îi smulge pe cei doi din miezul problemei. Animalul, mare și gras, de un gri cenușiu fad, îi privește fix, ca o săgeată aruncată la sigur. Câteva secunde miaună lung și continuu, ca într-un bocet dureros, fără cuvinte. Galbenul ochilor, rece și pătrunzător, sporește, gradual, tensiunea. În spatele ei, cerul sticlos și calm se întinde imens, fundalul perfect pentru un tablou cu animal.
– Mă enervează pisica asta, nu am chef de martori, spune Filip pe un ton tăios.
Cosmin zâmbește abia schițat, căutând să-și păstreze atenția:
– Așa grav e, să te influențeze un animal? Nu uita că nu vorbește și chiar dacă ar vorbi, nu o cunoaște pe Victoria.
– Da, vezi, am dat în mintea copiilor, cum s-ar spune. Asta este, sunt praf, am nevoie de ajutor.
– Filip, calmează-te și hai să tratăm cauza, nu efectul.
Prietenul său îi aruncă o privire pierdută. Se simte confuz. E prea devreme să poată să gândească limpede. Cosmin continuă cu o voce egală, studiată:
– Eu nu am cunoscut-o pe Luana, dar mi-ai povestit despre ea. Vag. Știu că mai vorbeați uneori la telefon. Rar, pe grabă.
Cei doi bărbați fuseseră colegi la cămin în complexul Universității din Timișoara. Acesta reunea studenți ai mai multor facultăți și așa ajunseseră Filip și Cosmin să se cunoască și să devină, în timp, cei mai buni prieteni.
Filip răspunde vag, cu ochii în tavan:
– Da. Nu aș putea spune cum s-a dus totul. Într-o zi ne-am trezit că nu mai suntem îndrăgostiți. Că nu ne mai sunăm, nu ne mai scriem. Am încercat să vedem ce a rămas, în prima vacanță de vară după primul an de studenție în care interacțiunile erau tot mai rare. Amândoi ne-am îndepărtat natural, nici măcar nu au fost întrebări sau explicații.
Cosmin îl privește în plin. Se aude un țânțar deasupra lor. Bea ultima gură de cafea, se ridică în poziția șezând ca să fie mai aproape de Filip. Îl scanează rapid cu privirea. Filip e crispat, are fruntea încruntată și buzele încleștate. Bâzâitul prelungit al țânțarului oprește fluxul vorbelor, îndulcind tensiunea.
– Ok. Și acum? Ce e de făcut?
Filip zâmbește stâlcit.
– Habar nu am. Nici nu pot să mă duc acasă ca și cum nimic nu s-a întâmplat, nici de uitat noaptea asta nu pot. Am fost întotdeauna sincer cu Victoria, nu m-am prefăcut în nicio relație.
Cosmin îl privește abia respirând. Filip tușește scurt ca să-și regleze vocea:
– Nu știam de ce mi-am dorit să mă văd cu Luana. Nu știam nici de ce am ajuns aici după cina de la restaurantul de alături. Ei, acum știu. Cosmin, e simplu, e atât de simplu: am dorit-o pe Luana și o doream dinainte. Așa cum nu am dorit-o niciodată pe Victoria.
Cosmin scapă un oftă prelung. Filip continuă, cu ochii pierduți pe fereastră:
– Adică, nu mă înțelege greșit. A fost chimie, a fost dorință și cu Victoria. Și ne înțelegem, facem un cuplu viabil. Dar cu Luana, Cosmin, nu știu, e ceva inexplicabil. Cu ea e, a fost ceva ce nu aș fi vrut niciodată să se termine. Și sunt supărat pe mine că simt asta.
Cosmin îl lovește ușor cu pumnul în umăr, camaraderește.
– Presupun că e prea devreme să te întreb ce ai de gând să faci.
– Nu, Cosmin. Nu vreau să-mi dau voie să fie ceva la care trebuie să mă gândesc. Doar constat.
– Hai, frate, sunt mai mult de zece ani. Măcar curios și tot e normal să fii. Asta nu înseamnă că te încurajez. Nu-ți dau niciun sfat. Nu sunt persoana potrivită. Deși am avut multe relații, mai mult sau mai puțin pasagere, nu am ajuns niciodată să joc la două capete.
Filip face o grimasă. Începea să nu-i mai placă dinamica discuției. Se ridică, își pune ceasul de pe noptieră, apoi se uită roată. Își găsește adidașii, se încalță, apoi aruncă o privire grăbită în baie. Se întoarce brusc către Cosmin care se ridicase și el de pe pat.
– Hai să ieșim. Nu mai pot să stau aici. Mă strânge camera asta.
– Ok, bro, dar nu-i spune Victoriei. Deja ce știe, unde ai petrecut noaptea?
– Nu e acasă. E la o prietenă. Petrecerea burlăcițelor.
– Zi mersi, nu s-a concentrat pe tine. Ai noroc.
Cei doi bărbați ies, Filip lasă cheia la recepție.
Afară soarele îi lovește în plin.
– Cred că merg pe jos acasă. Am nevoie să iau aer.
– Cum vrei, pot să te duc. Nu cred că e momentul potrivit să iei o decizie.
– Nu e vorba de nicio decizie, Cosmin, nu pricepi? Nu e nimic de decis. Vreau doar să mă gândesc la mine, la cum am fost eu înainte de întâlnirea asta și cum sunt acum.
– Hai, că nu are ce să schimbe într-o noapte. Despre ce vorbești?
– Despre orice. Despre nimic. Sau despre tot.
Se opresc în parcare, lângă mașina lui Cosmin. O descuie cu ochii la prietenul său:
– Bro, aberezi! Rău!
Filip râde. Se simte mai bine. Destins. Începea să i se facă foame. Primul semn de normalitate, de revenire la viața din care simțea că se evaporă treptat, ca o decorporalizare. Se căuta pe sine.
– Hai că vorbim. Când voi avea ceva coerent. Când mă voi liniști. Deși cred că asta nu se va întâmpla niciodată, dacă voi avea un secret în familia mea.
Chipul osos, obosit, al doctorului se luminează o clipă când îi dă replica. O lumină de patimă, aproape de furie, o străfulgerare:
– Bă, nu fi nebun! Nu strica totul pentru un moment.
Filip nu-i răspunde, doar întinde mâna să dea noroc. Rămâne câteva secunde privind în urma mașinii până dispare. Traversează bulevardul, printre mașini ce claxonează puternic. Zgomotul îl înțeapă dureros în urechi, capul i se învârte. Un vânt subțire îl deranjează. Suspină adânc în el însuși.
Străbătea un moment greu. Să fi fost oare destin? Să fi fost propria voință? Amândouă?
De unde știi în viață pe ce drum, din două, să o iei? Oricum ajungi undeva! Dar cum știi oare unde trebuie? De ce trebuie? Cine stabilește acest trebuie? Ce pierzi dacă o iei pe alt drum? Oricum nu știi cum ar fi fost altfel. De ce îi era atât de greu, după o noapte în care trăise o fericire pe care nici acum nu știa cum să o așeze în el?
De ce i se întâmpla asta? De ce el și Luana s-au putut regăsi acum și așa? Care era lecția lui?
Nu trebuia să aleagă, nu voia să se abată de la mersul previzibil și liniștit al vieții sale. Știa deja care era drumul lui. O alesese pe Victoria pentru că așa fusese viața lui în acele momente. Așa simțise. Atunci de ce amintirea Luanei venea peste el, ca o chemare ce-i țiuia în urechi, rostogolindu-se prin minte, prin vene, prin tot ce-i aparținea lui însuși? Oare își mai aparținea?
Se apropia de casă și ar fi vrut ca drumul să fie tot mai lung. Acolo erau casa lui, soția lui, familia lui, viața lui. O durere din capul pieptului aproape îl încovrigă.
Nu așa avea el ideea despre fericire. Nu atât de amestecată, ca un cer plin de nori printre care pâlpâie stele. Nu atât de greu. Nu sfâșiat între cel de acum și cel din momentul în care o cunoscuse pe Victoria.
Un gând îl săgetă: fusese oare asta o alternativă la singurătate? Ar fi trebuit să mai aștepte? Ce? Cât? Pe cine?
De unde știm când trebuie să ne oprim din așteptat? De când începem să luăm? Cât? De unde?
Întrebări îi bubuiau în minte. Nu mai simțea foamea. Doar o oboseală cronică, fizică și sufletească.
O să treacă asta. O să uite.
Viața nu ne spune ce să facem. Ea doar ne întinde bucurii. Sau tristeți. Bine sau rău. Ni le pune pe masă. În tăcere. Noi alegem. Cu un motiv sau spontan. Fără să știm de ce.
El alesese. Sau se lăsase ales.
Era bine. Va fi bine.
Dacă doriţi să susţineţi site-ul, click pe codul QR sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Thibaut Lemmens / Unsplash
scrie un comentariu