„Copia carbon”, de Sebastian Sifft, a fost publicată recent la Editura Humanitas, în colecţia 821.135.1 – Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu.
Alex lucrează la o firmă de lobby. Livia face voluntariat la un ONG. Sunt expați, stabiliți la Bruxelles. În timpul unei excursii la Marea Mediterană, o întâmplare le bulversează viața. Degradarea survine lent, este inevitabilă, iar practicile cotidiene ale indiferenței devin din ce în ce mai evidente.
„Conform statisticilor, la Bruxelles plouă 199,6 zile pe an, adică exact în zilele în care am scris această poveste. Recunosc, aș fi putut scrie în celelalte 165,4 zile, însă îmi place să ies din zona de confort și să explorez ficțional bezna, în forma ei cea mai acută. Ar putea oare justifica ceva, vreodată, comportamentele noastre liminale și absența celuilalt din suflet?“
Fragment
Umbre, departe
(mucuri de țigări pe gărdulețul din fața casei)
The Purpose of the game is to keep Pac‑Man happy and healthy.
— Pac Man – playing instructions – Atari 2600
de ce nu te bărbierești mai des? mă întreabă Livia, privindu‑mă din pragul ușii de la baie cum mă holbez în oglindă și îmi pipăi fața.
Ne întorsesem la Brücsxell cu câteva zile în urmă. Îi evitasem pe paparazzi care ne pichetau deja casa, și intrasem prin spate, pe unde făcea de obicei Hiroto aprovizionarea. O ușă micuță, care dădea într‑un hol comun.
Adormisem greu, privind tavanul alb, imaculat.
Încercam să uit de cele întâmplate în weekend.
Barba mi‑o lăsasem să crească imediat după atentate, mai degrabă din neglijență decât dintr‑un proiect estetic. Oricum, îmi creștea aiurea, câteva fire aici, câteva fire acolo, cu timpul albite, de parcă în fiecare noapte cineva stătea deasupra mea și le decolora.
Livia aștepta un răspuns în pragul ușii de la baie.
Știam că nu o va închide până nu îl va primi:
habar nu am de ce nu mă bărbieresc mai des, îi răspund, într‑un târziu. Cred că din comoditate. Și pentru că mi se pare inutil.
poate ar trebui totuși să te bărbierești. Se vor uita urât la tine. Mai ales acum. Ai văzut la aeroport cum a fost. Te‑au luat imediat la întrebări. Și mai ești și brunet, cu cearcănele alea de poți să sari coarda cu ele. Mai bine te bărbierești, te dai puțin cu niște creme, îți întinzi puțin fața, spune Livia. A fost o tâmpenie ce ai făcut. Ce naiba te‑a apucat?
City breakul a fost, așa cum de altfel mă așteptam, un eșec. Singura amintire plăcută cu care am rămas a fost momentul în care m‑am apropiat și l‑am plesnit pe reporterul care încerca să transmită în direct imagini cu trupul băiatului mort. Nu am trăit niciodată o bucurie mai mare și mai adânc înfiptă în inimă decât aceea de a‑i vedea fața bronzată cum se înroșește și, pentru câteva secunde, gura îi rămâne deschisă, dinții albi, egali, îi sclipesc în soare, iar mulțimea de gură‑cască care făcea poze încremenește.
Cameramanul panoramează, face un travelling scurt și ieșim cu toții din cadru pentru a vedea, la televizor, marea.
Un iaht alb încerca să ancoreze în larg.
Știrea a fost preluată imediat de posturile internaționale. Opiniile erau împărțite. Pe Digital Direct se anunța o dezbatere despre etica jurnalistică. Reporterul m‑a amenințat că depune plângere. Polițiștii au fost înțelegători și nu m‑au reținut. Am dat o declarație scurtă, acolo, pe plajă, sub o umbreluță. Când am pus punct, unul dintre ei m‑a bătut pe umăr: this fucking breaking news business! mi‑a spus, și mi‑a băgat cartea lui de vizită în slip, în caz că voi avea nevoie de un martor, la un eventual proces.
Nu mă așteptam la un proces. Întâmplarea a fost mult prea mediatizată, iar un proces nu putea decât să înrăutățească situația. Dezbaterea și bicele televizate vor fi suficiente. Cameramanul – o victimă. Eu – un om în concediu, într‑un moment de rătăcire și de panică în fața tragediei. Despre tragedie, niște cifre.
Nimic.
Totul putea fi împachetat pe gustul fiecăruia.
Aseară am aflat numele și vârsta băiețelului mort. Insert name here!
Azi dimineață Marc m‑a trezit gâdilându‑mi tălpile:
nu știu, Livia, ce m‑a apucat, i‑am răspuns, și am închis cu piciorul ușa de la baie.
În dulap mă aștepta costumul pe care Lahari îl călcase la dungă. Cravata mea neagră, cu steluțe, și rândurile de cămăși albăstriu‑deschis erau și ele acolo și, de fiecare dată când le priveam, parcă priveam hainele unui om străin, care în fiecare zi se întorcea în casa asta, se dezbrăca, își punea hainele în dulap, îmi pupa copilul și se culca lângă Livia.
Lahari ne ajută din când în când la curățenie. Am angajat‑o la recomandarea firmei care avea o listă de prestatori de servicii agreați. Când am intervievat‑o, am întrebat‑o pur și simplu ce mai face, dacă îi place aici.
Nu mi‑a răspuns.
A dat din umeri.
Încă nu mă obișnuisem să o văd trebăluind prin casă, o dată pe săptămână. O salutam timid și discret. Într‑o zi am întrebat‑o dacă are copii, mi‑a spus că are trei, de 8, 10 și 11 ani, toți născuți aici. Am luat atunci trei cutii de ciocolată de la un renumit maestru ciocolatier, împachetate frumos, și, într‑o dimineață, i le‑am întins. M‑a privit și mi‑a zâmbit. Avea un zâmbet larg, generos. Nu o văzusem niciodată până atunci zâmbind. De fiecare dată intra, zicea hello good morning, își punea un halat și își vedea de treabă.
Zâmbetul ei m‑a luat prin surprindere:
dar nu‑i nevoie să ne dăruiți nimic, mie sau copiilor mei, domnule, mi‑a spus.
dar îmi doresc să o fac! i‑am răspuns. Ați supraviețuit.
am supraviețuit ce? m‑a întrebat surprinsă, încruntându‑și sprâncenele, dar încercând să rămână amabilă.
păi… umm… ciocolatei?… i‑am răspuns intimidat. Am citit la un moment dat un articol despre cum, în Ghana, nouăzeci şi doi la sută din copii, un procent calculat cu exactitate, fac muncă grea și inumană pentru a susține industria ciocolatei. Împrăștie chimicale pe câmp, cară în spate materia primă pe distanțe lungi, dau foc la terenuri ca să curețe pământul, folosesc macete cu lame lungi și ascuțite ca să spargă fructele de cacao… am continuat din ce în ce mai nesigur pe gestul meu.
Lahari a încremenit și s‑a încruntat și mai tare. O privire ca niște cuțite ascuțite:
nu avem nevoie de daruri, domnule. Mă plătiți în fiecare săptămână. E suficient. Și nu vreau să ne împrietenim. Vă rog să mă lăsați acum să‑mi continui treaba, a mai spus, și a pornit aspiratorul.
M‑am mai privit o dată în oglindă.
Proaspăt bărbierit, am ieșit pe ușă.
În urma mea am auzit‑o pe Lahari cântând:
Tue tue barima due due
Abofra ba
Ama wa da wa
Due due
Avea o voce foarte frumoasă.
L‑am salutat pe Hiroto care ducea un sac de gyoze congelate în spate. Eram convins, undeva în sinea mea, că el și nevastă‑sa, doamna Hiroto, se trezesc în fiecare zi, dimineața, foarte devreme, și împachetează împreună bunătățile acelea pe care le servesc în timpul zilei. Ba chiar îmi imaginam că ritualul acesta îi apropia foarte mult, că ceea ce împachetau ei acolo, în bucătăria lor, nu erau doar niște amărâte de gyoze, era, până la urmă, dragoste. Că, într‑un fel, ei erau varianta japoneză a mitului fondator al familiei mele care spunea că străbunicul se îndrăgostise de străbunica pentru că făcea cele mai gustoase sarmale din sat și, după ce s‑au căsătorit, le făceau împreună: ea întindea varza, el i‑o umplea. Dragoste. O dragoste pe care credeam că domnul și doamna Hiroto o întreținuseră de mai bine de 30 de ani:
Hiroto. Din 1977
Simțeam ceva iremediabil pentru ei, care trecuseră așa prin timp, cărând gyoze înghețate în spate. O invidie mică și supremă pentru bătrânețea lor aparent liniștită, într‑o țară care nu era a lor, într‑o limbă care nu era a lor. Or fi venit aici după Nagasaki? După Hiroshima? mă întrebam, încercând să le intuiesc povestea.
L‑am salutat călduros. Nu îmi puteam permite să nu o fac, eram cumva de‑al casei, nu mă lăsa niciodată să aștept să‑mi vină rândul. Nu voiam să‑mi pierd privilegiul acesta.
Cum m‑a văzut, Hiroto a început din nou să facă plecăciuni și, din nou, ca de fiecare dată de altfel, gestul lui mă stânjenea. Îmi doream să‑i pun mâna pe umăr, să‑l rog să nu se mai aplece așa, noi, pe Borcea, nu aveam japonezi, pentru noi japonezii sunt ninja, ei fac televizoarele color Nei, nea Hiroto, tu nu ești ninja, uite, bătrâna mea a plecat într‑o zi până la București cu un vecin care avea un drum cu camionul, ca să cumpere un televizor color Nei, când s‑a întors cu el acasă l‑am băgat în priză și, când i‑am dat drumul, începuse primul război din Irak, și era în culori războiul, ceea ce îl făcea, dintr‑odată, foarte adevărat, era ca și cum ai fi privit pe fereastră unde culoarea păpădiilor arse de soare era aceeași cu a deșertului irakian în care cădeau bombe, era real totul, foarte real, japonezii ăștia, zicea bătrâna, sunt dați naibii, totul e în culori la ei, te salut, Nea Hiroto, nu te opri din treabă, nu te apleca până la pământ când mă vezi, suntem amândoi în culori, amândoi suntem adevărați, te salut, Nea Hiroto, mă aplec.
Eu eram soarele roșu, el floarea.
Începuse și el să cânte:
Hiraita hiraita
Nan no hana ga hiraita
Renge no hana ga hiraita
Hiraita to omottara
Itsunomanikasu tsubonda.
Avea o voce foarte frumoasă.
SEBASTIAN SIFFT (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. A debutat cu volumul de poezie Smintirea (Vinea, 2004). A mai publicat volumul de poezie Dadi (Nemira, 2017) și romanul Câinele iubirii (Humanitas, 2018). Trăiește la Bruxelles.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Credit foto scriitor: Michael de Lausnay
scrie un comentariu