Cel mai recent roman publicat de laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, câștigător al Premiului Umbral pentru cel mai bun roman din 2019, Vremuri grele a apărut în seria de autor Mario Vargas Llosa a Editurii Humanitas Fiction. Traducerea cărții este semnată de Marin-Mălaicu Hondrari.
Istoria mare și istoriile personajelor – protagoniști sau martori, călăi sau victime – se întrepătrund într-un nou roman emblematic pentru creația lui Mario Vargas Llosa. Un roman profund și alert, bazat pe fapte și documente, care îmbină meditația lucidă și amară asupra forțelor ce guvernează istoria cu narațiunea plină de suspans și personajele memorabile, alcătuind un tablou fascinant și tragic al Americii Latine în a doua jumătate a secolului XX.
În anii ’50, în Guatemala, interesele companiilor americane sunt amenințate de reformele președintelui Jacobo Árbenz. În urma unei lovituri de stat atent orchestrate cu sprijinul CIA și al dictatorului dominican Trujillo, guvernul democratic este dat jos de Carlos Castillo Armas, care instaurează un regim de teroare și declanșează un ciclu al violenței ce va marca nenumărate destine. Omul de încredere al lui Rafael Trujillo, maleficul Johnny Abbes García, torționarul prezent și în Sărbătoarea Țapului, va juca un rol-cheie în evenimentele din Vremuri grele, împărțind scena centrală cu cel mai fascinant personaj al romanului, Marta Borrero Parra, zisă Miss Guatemala, care va deveni amanta președintelui Castillo Armas și, la asasinarea acestuia, va fugi cu Abbes García în Republica Dominicană.
Miercuri, 16 iunie, ora 19.30 vă invităm să vizionați lansarea romanului Vremuri grele. Participă: Cristian Pătrășconiu, scriitor și jurnalist, Cătălin Striblea, jurnalist, și Ioan Stanomir, scriitor, politolog și publicist. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director al Editurii Humanitas Fiction.
Evenimentul va fi transmis pe pagina de Facebook Humanitas Fiction și pe #HumanitasYouTube: https://bit.ly/Humanitas-YouTube. Înregistrările audio vor fi ulterior disponibile în toate aplicaţiile de podcast.
traducere: Marin Mălaicu-Hondrari
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fragment
A ieșit pe furiș, fără să o simtă servitorii, înfășurată în pătura care‑i dădea o înfățișare diformă. Și, bineînțeles, fără să ia nici măcar un ac din casa din care fugea jurându‑și că nu se va mai întoarce niciodată acolo. O rodeau remușcările pentru că‑și abandona copilul, dar era hotărâtă și încerca să nu se gândească la asta. O să vină și vremea când se va ocupa de el.
Era o noapte neagră. Cădea o ploicică fină, aproape invizibilă și nu era aproape nimeni pe străzile din centrul capitalei. Știa foarte bine unde voia să ajungă. Douăsprezece străduțe despărțeau cartierul San Sebastián de cartierul San Francisco. Le‑a străbătut mergând repede, învăluită în capa aceea care‑i dădea aspectul uneia dintre stafiile care, în poveștile băștinașilor, bântuiau nopțile guatemaleze. Puținii trecători pe care i‑a întâlnit au lăsat‑o în pace, dându‑se speriați la o parte. Doar un câine vagabond i‑a ieșit în față, blocând trotuarul, fără să latre, dar arătându‑și colții.
Odată ajunsă în fața ușii ghintuite a vilei coloniale, care nu avea sonerie, s‑a folosit de inelul de bronz pentru a bate o dată, de două ori, de trei ori, cu putere. I s‑a răspuns târziu, dar a avut noroc, pentru că Símula a fost cea care i‑a deschis ușa. Fosta ei bonă a recunoscut‑o imediat. A lăsat‑o să intre în vestibulul cu pietre tocite, plin de ecouri și, fără să scoată un cuvânt, a luat‑o în brațe și a sărutat‑o. Martita a simțit pe obraji lacrimile servitoarei. În timp ce Símula o mângâia în penumbra lugubră a holului, Marta îi zicea, pe un ton tulburat:
— Tata e acasă? Vreau să‑l văd. Spune‑i că îl rog în genunchi să mă ierte. Voi face tot ce va vrea, oricând. Doar să mă lase să vorbesc cu el, fie din milă, din îndurare, în numele lui Dumnezeu. Spune‑i că‑l implor.
Símula clătina din cap, încercând să‑i spună că nu are rost, dar, văzând‑o atât de deznădăjduită, a luat o atitudine gravă și a acceptat, închinându‑se.
— Bine, fetiță, o să‑i spun. Așază‑te aici. Fie ca Domnul și Cristul Negru din Esquipulas și Fecioara din Guadalupe să facă minunea asta.
Marta s‑a așezat pe banca de piatră care înconjura foaierul și, cu sufletul la gură, a așteptat întoarcerea Símulei. Și‑a amintit că‑și părăsise copilul în timp ce acesta dormea și că, probabil, nu avea să‑l mai vadă vreodată. Ce viitor va avea el? Ce soartă‑l aștepta? Un fior i‑a străbătut tot trupul, dar era târziu pentru regrete. Întrezărea în întunericul grădinii cu statui a casei părintești arborii jacaranda, acacia, imensul manghier și își putea închipui, dincolo de încăperile servitorilor, bucătăria, spălătoria, câinele probabil închis deja în cușca lui, magazia burdușită de provizii. Avea să o ierte tatăl ei? Se va întoarce să trăiască aici? Inima i se rupea de tristețe.
Símula s‑a întors, într‑un târziu. Tăcerea ei, ochii plânși, fața schimonosită au făcut‑o pe Martita să înțeleagă că rugămințile ei primiseră un răspuns negativ din partea tatălui ei, avocatul Arturo Borrero Lamas.
— Mi‑a spus să vă zic că el nu mai are nici o fată, a îngăimat cu vocea întretăiată. Că fiica lui a murit și e îngropată lângă frații ei. Că dacă nu pleca imediat, va pune servitorii să o scoată în șuturi. Toți sfinții să fie alături de tine, Marta, copila mea!
Símula a suspinat și și‑a făcut cruce. A luat‑o de braț și a condus‑o spre ieșire. În timp ce deschidea ușa veche, a bolborosit:
— Du‑te, copilă. Domnul Isus să se îndure de tine și de copilașul tău, sărmanul de el. Îți promit că o să mă duc să‑l văd din când în când.
S‑a închinat din nou și a făcut semnul crucii pe fruntea lui Miss Guatemala.
Când ușa s‑a închis în spatele ei, Marta a simțit că ploua mai tare; picături mari îi cădeau acum pe față și auzea tunete venite de departe, de deasupra munților. A stat o vreme nemișcată, lăsând ploaia să o ude, fără să știe ce să facă, încotro să se îndrepte. O să se întoarcă la casa soțului ei? Nu, niciodată: în privința asta nu avea nici o îndoială. Se va sinucide? Nici asta, nu se simțea niciodată învinsă definitiv. A strâns pumnii. Nu mai era cale de întoarcere. Mânată de un impuls, a pornit la drum. Era udă leoarcă, dar știa ce are de făcut.
După cincisprezece minute, a trecut prin fața imensului Palat Național, i‑a dat ocol și a luat‑o pe Sexta Avenida, spre reședința prezidențială. Tremurând, îmbibată de ploaie din cap până în picioare, a trecut prin fața bisericii evangheliste. Însă, în momentul în care a ajuns unde voia, și‑a recăpătat stăpânirea de sine. Fără să șovăie, s‑a apropiat de grupul de soldați care păzeau intrarea în vasta reședință, înconjurată de un gard dincolo de care se vedea un zid înalt, plin cu ferestre cufundate în întuneric. S‑a proțăpit în fața soldaților, sub privirile lor iscoditoare.
— Cine e șeful aici?
Soldații s‑au uitat unii la ceilalți, apoi au măsurat‑o din cap până în picioare.
— Ce vrei? a întrebat până la urmă unul dintre ei, apoi a continuat cu severitate: Nu știi că nu ai voie să te oprești aici?
— Vreau să vorbesc cu președintele Republicii, a răspuns ea, pe un ton răspicat.
A auzit câteva chicote, iar soldatul care i se adresase a făcut un pas spre ea.
— Vezi‑ți de drum, fată, i‑a zis cu glas amenințător. Du‑te și te culcă, o să răcești pe ploaia asta.
— Sunt fiica juristului Arturo Borrego Lamas, soția doctorului Efrén García Ardiles, ambii sunt prietenii președintelui. Du‑te și spune‑i că vreau să vorbesc cu el. Și să nu mă mai tutuiești, pentru că s‑ar putea să te coste scump.
Chicotele au încetat brusc. În semiîntuneric, ochii soldaților trădau acum îngrijorare și surpriză. Probabil că se întrebau dacă era cine spunea că era, sau aveau de‑a face cu o nebună.
— Așteptați aici, doamnă, a spus într‑un târziu soldatul care o tutuise. O să‑l chem pe comandantul gărzii.
I s‑a părut că a așteptat o eternitate, scrutată încontinuu de privirile soldaților de gardă; unii o priveau pe ascuns, alții fățiș. Ploaia se întețise și de la colțul străzii apărea, din când în când, câte o mașină cu farurile aprinse. În sfârșit, soldatul a revenit însoțit de un bărbat îmbrăcat într‑o uniformă diferită, probabil un ofițer.
— Bună seara, i‑a zis apropiindu‑se de ea și ducându‑și mâna la chipiu. Cu ce vă pot ajuta?
— Vreau să vorbesc cu președintele, a răspuns ea, punând în voce o siguranță pe care nu o avea, de fapt. Spuneți‑i că sunt Marta Borrero Parra, fiica lui Arturo Borrero Lamas și soția prietenului său Efrén García Ardiles. Știu că e târziu. Nu l‑aș deranja la ora asta dacă nu ar fi vorba de ceva urgent.
Ofițerul a tăcut câteva momente, măsurând‑o cu privirea.
— Președintele nu primește niciodată pe nimeni neanunțat, a bodogănit până la urmă. Dar, în fine, vom vedea. Mă duc să‑l întreb. Așteptați aici.
A trecut atât de mult timp, încât Marta a început să creadă că ofițerul nu avea să se mai întoarcă. Pătura era deja îmbibată de ploaie. Dârdâia.
Într‑un târziu, ofițerul a revenit și i‑a făcut semn să‑l urmeze. Marta a răsuflat ușurată.
Au pătruns într‑un hol iluminat de niște becuri chioare. Într‑o încăpere era un bărbat în civil, fuma și a privit‑o din cap până‑n picioare. Ofițerul i‑a spus:
— Mă scuzați, dar trebuie să vă controlez de arme.
Ea a făcut semn că e de acord. Ofițerul și‑a trecut palmele peste întreg corpul ei, întârziind pe ici, pe colo, palpând‑o. Bărbatul care fuma, cu trăsături mai degrabă de indian decât de metis, dădea fumul afară și inspira fără să‑și ia țigara dintre buze, cu ochii plini de o scânteiere amuzată și excitată.
— Urmați‑mă, a spus ofițerul.
Au străbătut alte saloane pustii, o curte interioară micuță, cu jardiniere și plante cățărătoare, unde a văzut o pisică ce se furișa. Acolo și‑a dat seama că ploaia încetase brusc. Ofițerul a deschis ușa unei încăperi scăldată în lumină. Colonelul Castillo Armas era așezat la biroul său. Când a văzut‑o, s‑a ridicat și a întâmpinat‑o. Nu era foarte înalt, avea părul tuns scurt, urechi imense, ascuțite și era atât de slab încât i se ghiceau prin piele oasele feței și brațelor. Avea ochi de șoarece și o mustăcioară muscă ce îi dădea un aer ușor ridicol. Purta pantaloni kaki și o cămașă cu mânecă scurtă, care‑i lăsa la vedere brațele fără păr. Marta a simțit cum privirea scrutătoare a colonelului întârzie pe pătura în care se învelise.
— Chiar sunteți fiica lui Arturo și soția lui Efrén? a întrebat‑o de la un metru distanță de ea.
Martita a încuviințat, apoi, ca și cum ar fi răspuns la o întrebare secretă, a adăugat arătându‑i verigheta de pe degetul inelar:
— Ne‑am căsătorit acum cinci ani.
— Pot să știu ce căutați aici la ora asta și fără ca în prealabil să fi cerut audiență?
— N‑am știut unde să mă duc, i‑a mărturisit Miss Guatemala.
A simțit că e gata să izbucnească în plâns, însă și‑a zis: „N‑o să scap nici o lacrimă.“ Nu se va da în spectacol ca o femeie neajutorată și în voia sorții. Și într‑adevăr nu s‑a dat. A vorbit pe un ton șovăitor la început, dar treptat glasul i‑a devenit tot mai ferm și era hotărâtă să spună totul.
— Am fugit din casa lui Efrén. Tata m‑a obligat să mă mărit pentru că Efrén mă lăsase gravidă. Nu mai suport să trăiesc cu el. Nimeni nu m‑a văzut când am plecat. Am mers la tata acasă, dar m‑a respins. Mi‑a transmis că singura lui fiică murise și că dacă nu dispar de acolo o să pună servitorii să mă scoată în șuturi. Nu știam unde să mă duc și, de fapt, nici nu aveam unde. Atunci mi‑a venit ideea să vin aici, să vă spun povestea mea.
Colonelul Castillo Armas a privit‑o lung, cu neastâmpărații lui ochișori de șoarece. Părea descumpănit, ca și cum s‑ar fi întrebat dacă auzise bine. Până la urmă, a făcut un pas spre ea și a luat‑o de braț:
— Stai jos, cred că ești obosită, i‑a zis pe un ton ceva mai amical. (Ceva îl mai îmbunase. Credea tot ce‑i spusese ea?) Veniți aici.
I‑a arătat o canapea. Martita s‑a prăbușit peste pernele mari și abia atunci și‑a dat seama că era epuizată și că, dacă nu s‑ar fi așezat, ar fi căzut din picioare. Din când în când, era scuturată de frisoane. Castillo Armas s‑a așezat lângă ea. Ținuta lui era de civil, sau de militar? Pantalonii kaki și bocancii negri păreau de uniformă de camuflaj, dar nu și cămașa maro, cu mânecă scurtă. Ochișorii săi cenușii, neliniștiți continuau să o observe plini de curiozitate.
— Încă nu mi‑ai spus de ce ai venit aici, de ce ai apelat la mine. Te cheamă Marta, nu?
— Nici eu nu știu ce caut aici, i‑a mărturisit ea, cu o voce șovăitoare. Speram că tata avea să mă ierte. Când mi‑a transmis că eram moartă pentru el am simțit că‑mi pică cerul în cap. Nu mă mai întorc la Efrén. Căsătoria noastră a fost o minciună, doar pentru a‑i face pe plac tatălui meu și a păstra aparențele. Iar pentru mine personal, a fost un coșmar lung de cinci ani. Nu știam unde să mă duc și, brusc, mi‑a venit ideea să vin la dumneavoastră. V‑am auzit de multe ori spunând că erați prieten cu Efrén.
Președintele a încuviințat.
— Jucam fotbal când eram copii, a spus cu o voce ascuțită, aproape stridentă. Din câte‑mi amintesc, pe atunci Efrén nu era comunist, dimpotrivă, era cât se poate de catolic. La fel ca tatăl tău. Povestește‑mi totul, de la început. Așa e cel mai bine.
Și Marta i‑a povestit, îndelung, frecându‑și brațele când o apucau frisoanele. I‑a povestit despre acele sfârșituri de săptămână când jucau cărți în casa lor și tatăl ei o lăsa să asiste, iar ea era surprinsă de ostilitatea stârnită de crezul politic al acelui medic atât de serios, Efrén García Ardiles, și a început să stea de vorbă cu el tot mai mult, punându‑i întrebări despre politică și, în același timp, observând cum prietenul tatălui ei, cu idei atât de „recalcitrante“ (zicea juristul Borrero), începuse să se uite la ea pe furiș, pentru ca restul jucătorilor de cărți să nu observe, și nu atât ca la o fetiță curioasă, ci mai degrabă ca la una în care femeia înmugurea. Apoi i‑a povestit cum rămăsese însărcinată.
— Martita, dacă vrei, dacă tot ai atâtea curiozități legate de politică, poți să vii pe la mine acasă din când în când. După ce ieși de la școală, de exemplu. Acolo am fi mult mai liniștiți decât aici şi ți‑aș putea răspunde la tot ce vrei să afli. Mi‑am dat seama că ești foarte curioasă.
— Dar tata nu o să‑mi dea voie niciodată să vin acasă la dumneavoastră, domnule doctor.
— Nu trebuie să‑i spui, i‑a zis Efrén, coborând tonul până aproape de șoaptă, spionându‑i pe cei din jur, neliniștit. Poți veni după ore, îi spui lui Arturo că mergi la o colegă să‑ți faci temele, de exemplu. Ce zici?
Ea a intrat în joc, nu atât din curiozitate politică, ci mai degrabă pentru riscul pe care‑l presupunea, iar asta îi plăcea încă și mai mult decât politica și acesta avea să fie – pe atunci încă nu știa – destinul ei: să riște.
Și a riscat. În timp ce‑i povestea lui Castillo Armas cum îl mințise pe tatăl ei că merge să‑și facă temele, date de călugărițele de la Colegio Belga Guatelmateco, în casa prietenei sale Dorotea Cifuentes, dar ea de fapt mergea acasă la doctorul Efrén García Ardiles, care o invita în cabinetul său, a observat că în ochișorii colonelului începuse să scapere o luminiță aparte, un zâmbet curios, ca și cum povestea ei i‑ar fi stârnit dorința de a afla mai multe, de a cunoaște povestea în detaliu.
— Spune‑mi tu, Martita, i‑a zis Efrén într‑una dintre acele după‑amiezi. Sau chiar atât de bătrân mă vezi?
Se aflau în birouașul doctorului, plin de reviste și de cărți. Tocmai băuseră câte o ciocolată caldă și mâncaseră prăjituri. Pe covor erau niște pietricele pictate, despre care García Ardiles i‑a spus că le adunase chiar el, în urmă cu mulți ani, în timpul unei expediții arheologice în selva din Petén și că le păstrase nu atât din rațiuni istorice, cât estetice.
— Nu, domnule doctor, nici vorbă. Dar mi‑e rușine. Încă nu ne cunoaștem îndeajuns de bine pentru a vă tutui.
— Ce inocentă ești, Miss Guatemala, i‑a spus doctorul Efrén, mângâindu‑i fața și privind‑o cu ochi ațâțați. Știi ce‑mi place cel mai mult la tine? Privirea asta fixă și răscolitoare, care pare să sape în intimitatea omului și să‑i smulgă toate secretele.
Într‑unul dintre momentele lungii sale confesiuni, Martita a observat că președintele Castillo Armas îi zâmbea cu simpatie, ba chiar cu afecțiune. Iar într‑un alt moment, că îi pusese o mână pe genunchi, așa, ca din întâmplare și începuse să îi mângâie rotula, încet. Atunci Martita și‑a dat seama că a câștigat pariul îndrăzneț pe care‑l făcuse venind la reședința oficială a șefului statului și cerându‑le soldaților de pază să o lase să vorbească cu președintele.
MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. După studii de literatură la Universitatea San Marcos din Lima între 1953 şi 1958, obţine doctoratul în litere şi filozofie la Universitatea Complutense din Madrid în 1959. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorțează de asemenea, după 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa.
În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.
La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).
La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016), Mătușa Julia și condeierul (2017), Lituma în Anzi (2017), Orașul și câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieții și alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestașul (2020), Paradisul de după colț (2021), Vremuri grele (2021).
Credit foto scriitor: Fiorella Battistini
scrie un comentariu