În una dintre cele mai codificate proze pe care le-am citit în ultimii ani, Samanta Schweblin, scriitoare născută la Buenos Aires şi care locuieşte acum la Berlin, redă dialogul ciudat dintre Amanda, o tânără bolnavă, internată într-un spital, şi David, un băiat.
Amanda nu este mama lui David, însă din dialogul celor doi înţelegi că ea a cunoscut-o pe mama băiatului, Carla, de la care a aflat povestea unei îmbolnăviri stranii. Se pare că băiatul a fost contaminat cu un virus, căruia nici animalele nu îi pot supravieţui, însă Carla i-a dezvăluit uluită Amandei că băiatul său a trecut peste moment, după o vizită la un soi de vrăjitoare, vizită în urmă căreia jumătate din sufletul lui David a plecat în lume, iar la el a ajuns jumătate de suflet de la altcineva.
Scriitura este foarte interesantă din mai multe puncte de vedere. Ea reprezintă de la început şi până la sfârşit un dialog, pe care Amanda îl ramifică uneori, pasând vocea narativă către Carla. Băiatul, în schimb, are un soi de autoritate zeflemitoare şi transmite clar că urmăreşte ceva anume, încercând să o aducă pe Amanda către acest ceva şi grăbind-o pe ici, pe colo, mai ales atunci când aceasta pare să divagheze ori să se piardă în detalii.
Este interesantă şi pentru că ajungi rapid la finalul ei, cu nişte mari semne de întrebare. Dialogul, care tot creşte în tensiune şi pare să ducă undeva, se termină abrupt, fără să lămurească nici chestiunea asupra căreia insistase David (el tot vorbea despre nişte viermi şi despre punctul din care se nasc aceştia), nici ce se întâmplă cu Amanda ori cu fiica ei, Nina, care apare în poveste ca un reper pentru o mamă mereu speriată că nu îi este suficient de apropiată fiicei sale, pentru a o proteja de pericole.
Atmosfera este foarte încărcată, asemănătoare unui film de groază.
„Nu pot să cred o asemenea poveste, în ce moment al poveştii se cuvine să te indignezi?”
De altfel, ai impresia că plonjezi într-un coşmar şi că iraţionalitatea ori salturile poveştii sunt aspecte ale unui vis urât din care cea care narează se va trezi, iar prin trezire şi cititorul va fi lămurit.
Nu, cititorul nu va fi lămurit. Eventual, la o recitire, acesta va căpăta ceva lumină asupra sensului celor pasate între Amanda şi David. Însă, în mod sigur, o noţiune cu care cititorul va rămâne în urma lecturii este cea a distanţei de siguranţă dintre mamă şi copilul său, la care Amanda revine întruna. Nina, fetiţa ei, se mişcă în cadru, cu mama aproape mereu atentă să nu o scape din privire, însă accentele horror sunt orientate spre amplificarea neliniştii – dacă fiica ei face un pas greşit, dacă dispare de sub ochii mamei?
Cartea aceasta micuţă – cât pentru o cafea lungă – este recomandată de o nominalizare la Premiul Man Booker International, dar şi de faptul că Samanta Schweblin a fost considerată acum câţiva ani printre cei mai buni scriitori de limbă spaniolă de revista Granta. E ca o palmă pe care o încasezi rapid, fără să ştii de unde a venit şi care i-a fost rostul. Dar o simţi, e acolo, rămâne cu tine…
Samanta Schweblin, „Vis febril”, Editura Litera, 2019, traducere de Lavinia Similaru, 128 de pagini
scrie un comentariu