Cum este receptat un roman? Corespund reacţiile cititorilor, fie ei chiar şi „profesionişti”, gândurilor cu care a trimis scriitorul manuscrisul spre publicare? O variantă de răspuns vine de la Mihaela Perciun, scriitoare din Republica Moldova, care a publicat recent romanul „Răutatea răutăţilor” la Editura Prut. „Am cititori care nici nu s-au întrebat de ce romanul are un asemenea titlu. Nu s-au preocupat de asemenea fleacuri… Și acești cititori sunt dintre scriitori. Regretabil.”
Mai întâi, o problemă de „poetică” aş vrea să întreb. Faţă de un (simplu) discurs prin care se face în mod curent promovarea sau refuzul unor actualităţi torturante, uneori aproape de „denunţ”, cum ai proiectat, dragă Mihaela Perciun, romanul Răutatea răutăţilor, apărut la Editura Prut în 2023? E vorba de ficţiunea care să lupte cu problemele noastre de azi, fie şi cele recente? Aş vrea să menţionez că eu cred în scriitorul contemporan care nu „ilustrează” documentul/evenimentul istoric, social, etc, cel de azi ori din trecut, ci îl provoacă, îl orientează, are pre/viziuni, atrage atenţia asupra unui drum uman şi social în fundătură, dacă pot spune aşa.
Întâi de toate țin să-ți mulțumesc pentru interesul manifestat față de acest roman, și în genere, pentru această creație, care mi se pare că nu a fost evaluată și apreciată. Încă. În lumea noastră nu toți se pot impune cu brutalitate.
Scriitorul contemporan e responsabil de ceea ce produce, dar nu poartă nicio responsabilitate de cum e perceput, înțeles. Fiecare este în strânsă dependență de funcțiile și propriile capacități. În discuțiile avute cu unii cititori îți dai seama de cum a fost și este perceput romanul. Paginile lejere, cu umor sau satiră, sunt apreciate mult. Unde e nevoie de o mai mare concentrare, unde se desfășoară dramatismul personajului, constat că nu toți sunt pe unda potrivită receptării. Am cititori care nici nu s-au întrebat de ce romanul are un asemenea titlu. Nu s-au preocupat de asemenea fleacuri… Și acești cititori sunt dintre scriitori. Regretabil.
Autoare de proză şi piese de teatru recunoscută, cum ai simţit în destinul tău literar premiul de debut din 2003, acordat de Uniunea Scriitorilor din Moldova? Întreb pentru că au urmat scrieri care fixează atât locurile de rădăcină, existenţială, fireşte, dar, pe traseu, şi dezechilibrele actuale. Ataci tensiuni şi probleme selectate din cotidian. Romanul recent se distinge printr-o acută semnalare, chiar problematizare, a posesiilor de care avem parte, aş zice de la cele sociale la cea de coşmar, a politicienilor, cei cu statutul lor de impostori şi analfabeţi, dar într-un spaţiu de tip narativ sau scenic, unde demonstraţia pare mai bine ţintită, poate chiar punitivă. Are, în Moldova de peste Prut, asemenea rezonanţă? Alături de proze aplicate la fragmente din Realia, plăcerile, gustul de lectură s-a cam mutat cu maaare ecou în partea lejeră a ilustrării, chiar relatării. Parcă am trăi în faţa unor fotografii, ilustraţii vechi, fără vreun contrapunct cu al nostru cotidian.
Semnalul unui scriitor implicat, dar „pre limba lui”, mi se pare noul tău roman, unde problematicile personale, sociale şi politice trec în spațiul ficțional, unde şi scenele de teatru, cu dialog abundent, devin, alături de excelentele pagini incipiente ale invaziei păduchilor, umanul mai degrabă, devin reprezentative. E mai ascuţit denunţul multiplelor probleme din societate, altfel tratate superficial, fără orizont/viziune de… cei cu puterea de decizie în buzunar, huzur. Asta am citit în Răutatea răutăţilor, un fel de manifest literar la vremuri, în care se desfăşoară, sub lanţul narativ de familie, mişcări de natură psihologică ale femeii, bărbatului, fiilor/fiicelor, bine creionate, sau stări, obsesii, reacţii şi fapte sigur credibile. Nona se poate spune că e construită în basorelief, de fapt, în actualitate. Există o faună extinsă, şi ea suficient de exemplificată, a firmelor recente, ca şi a politicianului de vârf, incluzând şi faptele, de pildă tipul agresiv şi manipulator al promovării, mai ales pe timpul alegerilor. Ca într-o bună anchetă socială, politică, dar şi cu suport psihologic, ai avut în vedere, prin urmare, denunţul, ca un obiectiv protejat (sau nu), o scriitură care să lovească direct, deşi pe căi artistice, abuzurile actuale, efectele, traumele, pandemia…?
Debutând foarte târziu, „coaptă” ca persoană fizică, acel premiu a venit ca o confirmare că ceea ce fac – fac bine. Prima carte de proză scurtă, O fabulă pentru rege, în acele timpuri tulburi putea trece chiar neobservată. A fost apreciată, descoperită și livrată publicului de scriitorul Vladimir Beșleagă; în rest, juriul USM a decis că merită un premiu și atât. Am mai multe premii ale USM. Nu m-au afectat în vreun fel. Am rămas rece. Dar, dacă e să fiu sinceră, mi-a părut rău că romanul Cenușă rece n-a luat premiul Cartea anului. Fusese doar nominalizat. Scara valorilor e foarte dezechilibrată… în mica noastră „țărișoară”. Citisem undeva că la fiecare 10 000 de oameni de pe glob există un scriitor. Această proporție nu se aplică în Moldova. Aici e altfel. Și mai depinde de cine ți-i prieten, cumătru.
Eroii mei sunt cei din preajmă. Frazele lor – parte din ele – auzite din gurile lor. Pentru veridicitate. În speranța că vor înțelege, se vor regăsi, se vor corecta. Naivitatea mă mai domină uneori. Ce mai pot face decât să-i satirizez, să-i provoc la un catharsis…? Trebuie să ai conștiință de sine, să ai identitatea împlântată… Noi, cei de aici, încă ne mai căutăm prin vecini, pe la cei care ne-au ocupat, pentru că, vezi tu, capul plecat sabia nu-l taie. „Eroii” mei asta fac. Romanul se vrea o radiografie a societății la scară mică – ambuscada din acel birou de publicitate, unde se taie banul mare, unde se spală personalitățile murdărite în goana după fotolii… Nu e vorba doar despre acel vestit în toată lumea miliard furat… dar e pe acolo…
Nu știu dacă am urmărit anume un denunț al acestor personaje, de care depinde eminamente viața noastră, cât… să satirizez mărirea și vedetismul lor ridicat în slăvi la TV, dar în esență clădit pe nimic.
Primele pagini sunt de o fineţe deosebită, dure însă, întrucât se întrezăreşte ceea ce se va demonstra narativ, paralela de comportament om-păduche. Unul agresiv. Păduchele, cel care se instalează şi se înmulţeşte într-un loc anume, intim, ţintind slăbiciunea, plăcerile, şi carnale, ale personajului principal Nona, are comportamentul posesiv şi „păduchios” al omului recent. Adevărat, rămâne şi în registrul animalier, puterea lui de proliferare şi abuzare pe toate planurile e de impact şi în această arie. Pasajul, însă, a fost exploatat narativ, uman, aş zice, abia când Nona doreşte întâi să se despăducheze (aici sunt adevărate scene hilare), ca să ia o hotărâre, inversă, de înmulţire, după moartea soţului, directorul firmei. Şi asta în vederea răzbunării. Se punctează în virtutea paralelei semnalate chiar malformările de comportament şi decizie în familie sau la serviciu, la evenimente publice sau private. Mâna autorului se lungeşte şi asupra pandemiei, cu tipul de deces dubios sau ritualul de înmormântare distrus, abrutizat prin punerea omului, gol, într-o folie, lipsit şi de ceremonia purificatoare. Aş întreba de ce ai adus ecoul extraordinar al păduchelui, un exerciţiu de stil care se impune lectorului, mai târziu în naraţie? Aş zice că vine după paginile de dialog abundent, care, adevărat, fixează familia cu discrepanţele ei de viziune în cuplu sau între părinţi şi copii. A contat pentru tine, ca scriitor, să revelezi mai întâi modul în care posesia, obsesiile, opacitatea de orice fel, pot distruge şi spaţiul familial, profesional, etc, sentimente şi comportamente umane?
Primele pagini au fost cele mai inspirate și nu știam unde mă va duce acest păduche firav. În prima variantă chiar îl vedeam un fel de voiajor prin paturile sus-pușilor… Ar fi fost ceva, altceva. Un alt roman. Am revenit la personajele actuale, având deja titlul (știam că se va numi Răutate), iar strădaniile acelui păduche de a ajunge în frunte… o paralelă a multora din societate care se zbat și ei să ajungă sus, unii apucă prăjina… alții ajung cu ea fruntea-frunții… Și ce alta pot face decât s-o ridiculizez pe Nona cu hibele ei? O creionare fină, pentru a o cataloga între femeile invidioase, nerealizate, mânate de interese, de succese, de visuri neîmplinite. În realitate este mai rea, mai ranchiunoasă, mai hidoasă decât mi-a reușit în pagină. Sau poate nu.
A doua parte a cărţii e cu un ritm alert măiestrit. Întâmplări de gong prind traseul sinuos, imprevizibil, şi comportamental, al Nonei, ginerelui sau fiicei, etc. Toate pornesc din interiorul negru, întâi din dorinţa de răzbunare (cine îi trimisese Nonei, la nunta fiicei, plicul defăimător), apoi din puternica instinctualitate a femeii care vrea să pună mâna pe firmă, dar şi să revină la scenele de sexualitate cu tatăl băiatului ei, acum ginere. „Monstruoasă… coaliţie”! Mutilantă scenă! Dezgustul e unul scontat de autoare? Dar situaţiile mutilante nu se termină. Fiica Nonei, pe care a girat-o tatăl, dăruindu-i prin testament un procent mare în firmă, o distruge pe Nona. Mai există, însă, şi altă măsură de prevedere din partea aceluiaşi, camerele care înregistrează totul în biroul directorului, inclusiv scena de seducţie la zi, nu doar erotică, pe care fiica moştenitoare o va parafa cu o venire tot posesivă, de pedepsire, dar, ca un făcut, pe urmele/în direcţia Nonei. Sau nu? Care a fost ecoul critic la această alerteţe de situaţii şi scene din a doua parte a cărţii acolo, în spaţiul şi timpul bulversant de actual din Republica Moldova?
Maria Șleahtițchi, critic literar de renume în Moldova și România, după o lectură a manuscrisului, s-a exprimat: Nona este un monstru. Da. La fel și Reghina Ivanovna din Satisfacție, roman apărut la Junimea, Iaşi, 2020.
Două personaje perverse, stricate. Unul, de sistem, celălalt, din lipsa oricărui sistem? Sau din lipsa rigorilor moralei sau a ce? Nu știu. Mă întreb. Dar ambele, aproape reale în peisajul moldovenesc. O remarcă: atenție la numele lor! Numele sunt relevante și grăitoare în ambele cazuri. Și, cum ar trebuie să se întâmple de fiecare dată, să intervină răsplata carmică. La atâta răutate trebuie să apară o mână trimisă de sus, o persoană care să readucă un echilibru, o răsplată binemeritată, când sunt puse punctele pe I și nu mai poate interveni nimeni. Așii din mânecă, trimiși la coș.
Capitolele au titluri sugestive ca Bârfe sau Plicul, acesta din urmă chiar buclucaş, până şi în contorsionarea momentelor evenimenţiale de pe traseul dubiilor/acţiunilor Nonei. Pentru propria răzbunare femeia ia în vizor persoane dinăuntrul firmei, dar ceea ce se devoalează, de fapt, e caracterul personajului central, cât şi al celor vizaţi, cu mânuirea atentă a dedesubturilor psihologice. De unde ai această putere de penetrare în tenebrele umane?
Grea întrebare. Pot afirma că urăsc minciuna, lașitatea. Uneori persoanele îmi transpar ca prin Roentgen. Nu știu dacă e o putere a mea de a diseca, de a penetra, de a citi gândurile altora… probabil e imaginația sau intuiția. E periculos să vezi prea multe. Plicul? Două plicuri… E un joc. Un procedeu aplicat și în dramaturgie… Nu știu, e trimis și el de inspirație. Îmi place scena când fiica Nonei, Delia, demonstrativ, își aruncă geanta pe masă – și apare în peisaj plicul galben… Decepțiile Nonei sunt atât de flagrante! Abia de reușește să se abțină, să nu exclame un… „Fire-ar!”, dar plicul reapare în scenă ca să rezolve toate necunoscutele.
Romanul este dur. Amprenta stilistică arată fără vreun retuş, impune tăişul. Comportamentele sunt veridice în mocirloasa aiasta de lume, instinctele par să conducă totul. Ai o descreţire, o deschidere pentru alt orizont, altă perspectivă în următorul roman sau piesă de teatru?
Mi-aș schimba optica, orizontul, așteptările – dar personajele din societate îmi apar din rele în mai rele. Recent am pus punctul de final la o piesă despre Molia care devastează Rusia.
Pedeapsa venită în final, prin mâna întinsă post-mortem a soţului Nonei, dar şi comportamentul, deciziile clare şi definitive ale fiicei sunt în registru „repetitiv” (de comportament şi viziune)? Întreb fiindcă pari să ai în vedere, din finalul acestei cărţi, un asemenea personaj, care va aduce şi un catharsis în implicarea dureroasă de fapte şi hotărâri ultimative. Romanul recent fixează, în acelaşi mod veridic, două tipuri de durere, a Nonei şi a fiicei, dar la antipozi. Una trucată, alta afundă. Să fie un semnal, unul care vizează o traumă proprie? Sau e pură invenţie narativă?
Romanul este o invenție narativă, construită și închegată, și mă bucur că la mijloc nu e nicio traumă proprie. Dacă m-aș identifica cu vreuna dintre femei, puțin de tot, ar fi cu Dorina. Una secundară, fără vreun cuvânt de spus în lumea asta. Pentru că lumea e aruncată în labele celor răi? Se pare că da.
scrie un comentariu