Interviu cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici: „Scrisul mă defineşte în viaţă înainte de orice”

Pentru romanul Matei Brunul, Lucian Dan Teodorovici a câştigat recent Premiul Augustin Frăţilă, în valoare de 10.000 de euro. Dar lucrul acesta nu-l împiedică să spună că se gândeşte încontinuu la ratarea sa ca scriitor: Mi-e teamă că nu voi reuşi să scriu cărţile pe care le visez în felul în care le visez.

– Lucian, cum se simte câştigătorul unui premiu literar în valoare de 10.000 de euro?

– Ştii, eu m-am învăţat cumva, în timp, ca la orice bucurie să existe o contrapondere. Aşa a fost şi-n cazul de faţă: n-am apucat încă, îţi spun sincer, să mă bucur cu adevărat. Am avut în perioada din urmă diverse alte probleme, aşa încât încă aştept ziua în care o să am liniştea să mă gândesc la ce a însemnat premiul acesta, chiar dincolo (sau mai ales dincolo) de cei 10.000 de euro. Sigur că e bine, nu vreau să par nu ştiu cum. Înseamnă mult pentru mine, sper să-i aducă şi Brunului o mai mare vizibilitate, dar tu m-ai întrebat cum mă simt, aşa că ţi-am răspuns sincer.

– La Gala de decernare a Premiului Augustin Frăţilă, ai stat la aceeaşi masă cu ceilalţi patru scriitori finalişti. Cu cine ţi-a fost cel mai greu să interacţionezi după ce ai primit premiul şi te-ai întors la masă?

– Stăteam faţă în faţă cu domnul Octavian Soviany, aşa încât privirile noastre n-aveau cum să nu se întâlnească. Însă nu numai din pricina poziţionării noastre la masă mi-a fost greu, ci şi pentru că s-a vorbit, într-un fel de „bursă a pariurilor” pe Facebook, despre faptul că favorite ar fi, cu şanse egale, Viaţa lui Kostas Venetis şi Matei Brunul. Deşi aş fi vrut să nu iau în seamă aceste păreri, ele s-au insinuat în mintea mea. Cred că şi domnul Soviany a gândit la fel. E clar deci, cu Domnia Sa mi-a fost cel mai greu să interacţionez. Dincolo de asta însă, toţi cei patru scriitori prezenţi în finală mi-au strâns mâna, m-au felicitat. Şi aşa era şi normal să se întâmple – nici nu m-aş fi aşteptat la altceva, şi eu aş fi avut aceeaşi reacţie, în cazul în care altcineva ar fi fost câştigător. În plus, cu unii dintre ei m-am întâlnit pentru prima oară şi, o spun sincer, a fost o onoare pentru mine.

– E clar, Matei Brunul este un roman foarte bun. Totuşi, îţi reproşezi ceva în legătură cu el?

– Mulţumesc, mai întâi, pentru ceea ce afirmi despre romanul meu. Altfel, sigur că da, sunt lucruri pe care mi le reproşez, cu siguranţă aş putea interveni acum asupra unor pasaje. Dar asta cred că se întâmplă în cazul oricărui scriitor. Nu cred că vreun scriitor ar putea gândi ceva de genul: am scris o carte perfectă, nu-i găsesc nici un cusur. Oricine, după o vreme, ar mai schimba pe ici, pe colo, nu neapărat prin părţile esenţiale. De asta apar, nu?, ediţii revăzute sau adăugite.

– Ai de gând să mai exploatezi perioada anilor ’50-’60 sau te vei poziţiona total diferit în romanele tale viitoare?

– Am de gând să mai scriu o carte a cărei acţiune se va petrece în acea perioadă, nu neapărat să exploatez perioada. E foarte probabil că va fi chiar romanul meu viitor: unul care va avea drept spaţiu principal Spitalul Tichileşti, în anii ’50. E vorba, probabil se ştie, despre spitalul de leproşi, ultimul din Europa – e ultimul acum, era ultimul şi pe-atunci. Am citit cartea lui Ognjen Spahić, a cărei acţiune e plasată tot aici. E vorba însă de un cadru fictiv al autorului muntenegrean, el practic inventează nu numai lumea din Tichileşti, dar şi spaţiul în sine, care e cu totul altfel în acea carte decât cel real, pe care l-am văzut în prima mea vizită de documentare. De altfel, şi-a şi asumat asta, nu e nicidecum un reproş pe care i-l aduc cărţii Copiii lui Hansen. La mine va fi vorba însă despre cu totul altceva, mă voi duce în lumea reală de-atunci, lăsând loc ficţiunii în măsura în care ea e prezentă şi în Matei Brunul, adică mult, foarte mult. Dar de coordonatele mari, istorice, nu mă voi atinge. Altfel, e o poveste cu totul diferită de cea din cartea amintită, cu alte mize, una la care ţin enorm. Şi, bineînţeles, mă aştept să-mi fie o carte şi mai dragă chiar decât recentul meu roman.

Am însă în plan şi un alt roman, mult mai personal. E pentru prima dată când mă gândesc concomitent la două cărţi. Le voi scrie însă pe rând, nici nu pot concepe să scriu la două cărţi în acelaşi timp. Iar prima dintre ele va fi, aproape sigur, romanul despre care am vorbit, cel cu acţiunea în Tichileşti, în anii ’50.

– Unii autori îşi recitesc romanele şi constată că lucrurile ar fi putut să arate altfel, aşa că se apucă de rescris. Ai procedat şi tu aşa cu romanele Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi şi Circul nostru vă prezintă:, după care ai spus că n-o s-o mai faci. Cum îţi reprimi dorinţa de a schimba un lucru pe care nu-l mai consideri (aproape) perfect?

– Pentru că am ajuns la o concluzie la care încep să ţin tot mai mult: fiecare carte scrisă ţine de o anumită vârstă literară a autorului. Da, aş schimba şi acum diverse pasaje din alte cărţi, am recunoscut că aş face asta şi-n privinţa Brunului. Sau să iau ca exemplu Celelalte poveşti de dragoste, o carte la care mai ţin încă – azi i-aş mai adăuga cel puţin două episoade, capitole. N-o s-o fac însă. Ea există, e acolo, a fost deja citită de mulţi oameni. Chiar dacă am tentaţia asta, cartea aceea e reprezentativă pentru scriitorul care era în 2008-2009. Dacă aş interveni acum, aş crea o struţo-cămilă: în parte mă va reprezenta pe mine cel de-atunci, în parte pe mine cel de-acum. Nu mai vreau să fac asta, cum spuneam. O carte publicată e un capitol închis. Sigur, la o ediţie nouă, voi mai face câteva corecturi: dar ele sunt, în majoritate, erori care mi-au fost semnalate sau pe care le-am remarcat eu, nu voi interveni profund asupra textului, nu-l voi „altera” din perspectiva de-acum.

– Ratarea este o temă des întâlnită în scrierile tale. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te ratezi ca scriitor? Îţi este teamă că ai putea să publici o carte proastă, care să nu placă nici criticilor şi nici cititorilor? Nu că aş crede într-o astfel de posibilitate… Dimpotrivă.

– Mă gândesc încontinuu, n-am de ce să ascund asta, la ratarea mea ca scriitor. Scrisul mă defineşte în viaţă înainte de orice, aşa încât şi temerile legate de el sînt mai mari decât oricare altele. Nu mi-e atât de mult teamă de ratarea unei cărţi, asta se poate întâmpla – ba chiar n-aş putea să afirm, ferm convins, că printre cărţile pe care le-am publicat nu e nici una ratată. Însă mi-e teamă, mai degrabă, de o anumită siguranţă care vine odată cu un anume succes la critică şi la public. Am văzut scriitori, dar n-o să dau nume, care n-au controlat bine acest succes şi care şi-au închipuit apoi că orice produc e artă cu majuscule. Lucrurile nu stau chiar aşa. E mult mai bine, gândesc eu, să te temi decât să te eliberezi de orice reţinere.

Dar înainte de orice mi-e teamă de o altă ratare: aceea că nu voi reuşi să scriu cărţile pe care le visez în felul în care le visez. Matei Brunul, spre exemplu, e o carte pe care mi-am imaginat-o aşa înainte de a o scrie. E o carte căreia, dincolo de orice reproşuri pe care pot să mi le fac, i-am găsit tonul. Ratarea poate veni însă atunci când nu mai găseşti tonul unei cărţi, când nu el te poartă, ci tu încerci să-l construieşti, în timp ce scrii. Şi revin: poţi rata o carte, poţi trece peste asta. Dar dacă se întâmplă şi cu următoarea? Dacă se întâmplă şi cu cealaltă? Mi-e teamă, deci. Însă, în acelaşi timp, mă bucur că mi-e teamă.

– Ai susţinut pe un blog faptul că în Matei Brunul esenţială este atmosfera şi că nu ştii dacă nu cumva varianta e-book a cărţii tale ştirbeşte puţin din această atmosferă. Crezi că e-book reader-ele solicită diferit cititorul faţă de cărţile clasice?

– N-aş vrea să se înţeleagă greşit: am început eu însumi să citesc mai multe e-book-uri decât cărţi pe hârtie. Sunt pentru e-book-uri, nu mă sperie trecerea literaturii pe acest alt format. Ba chiar sînt sigur, iar asta nu-mi provoacă frisoane, că în câţiva ani, poate decenii, cartea pe hârtie va dispărea. Sau va rămâne doar pentru unii care au învăţat jocul cu mărgele de sticlă. Nu e o problemă, n-am angoase. Dar cred, pe de altă parte, că ne aflăm într-un moment în care ne obişnuim cu noul format al cărţilor. Or, procesul acesta de schimbare poate provoca un anume disconfort – sau poate e prea mult spus disconfort. Poate provoca nişte reamenajări ale obişnuinţelor. Astfel încât, dacă până acum te lăsai uşor condus în atmosferă de scriitura propriu-zisă, fără să dai atenţie cărţii pe hârtie, căci cu obişnuinţa aceea trăiai deja de multă vreme, e-book-ul, cu toate modificările pe care le propune, te poate scoate deocamdată, până va deveni la rându-i ceva banal, din atmosferă. Peste câţiva ani, n-aş mai veni cu o asemenea aserţiune. Azi însă mi-o permit, poate şi pentru că am simţit-o pe pielea mea, citind nişte cărţi în format electronic. Care nu m-au impresionat prea tare. După o vreme, le-am recitit pe hârtie şi am avut o cu totul altă părere. Dar e doar o întrebare, o dilemă a mea, mai degrabă. Nu sînt sigur că e o judecată corectă.

– Ai scris şi scenarii de film (lungmetraje, scurtmetraje, documentar), ai fost şi regizor… Însă rămâi prozator. De ce?

– Poate pentru că nu m-am visat, în copilărie, nici scenarist, nici regizor. Sunt lucruri pe care le-am descoperit pe parcurs, pasiuni care au apărut pe parcurs. Regia e chiar o pasiune foarte nouă – e şi necesară o corectură aici: nu sunt încă regizor, am doar câteva spectacole mici regizate, piese scurte sau fragmente de piese. Sunt la vremea debutului deci şi sper că acest debut va veni anul viitor, pe scena unui teatru naţional. Pe când scriitor m-am visat toată viaţa, din copilărie…

Mai e însă ceva, trebuie să zic asta: ca scenarist, libertatea ţi-e strict limitată. Scrii în funcţie de multe cerinţe: ale pieţei, dar şi ale regizorului, uneori chiar şi ale producătorului. Ca regizor, ai o libertate imensă, iar lucrul ăsta îmi place mult, în plus ţi se oferă posibilitatea reinterpretării, lucru iarăşi foarte atrăgător. Dar, în general, lucrezi într-o lume, aş spune chiar pe o lume creată de altcineva. Poţi găsi sensuri proprii, poţi îmbogăţi textul, iar satisfacţiile sînt foarte mari. Dar rămâne faptul că imaginaţia ţi-e totuşi condiţionată de text. Ca scriitor, nu mai există nici un fel de oprelişti pentru imaginaţie. Lumea e a ta în totalitate. Nu-mi dau seama cum sună asta, poate suna mult prea emfatic, dar de fapt nu despre vreo emfază e vorba. Ci doar despre bucurie. Bucuria de a nu fi nevoit să înfrunţi toate condiţionările realităţii, bucuria de a şti că poţi face orice. Eu de asta scriu cu plăcere şi-o să spun întotdeauna că îmi face mare plăcere să scriu: acolo, preţ de un roman, uneori chiar de o povestire, nu mai există nimic altceva în afară de ceea ce îmi doresc eu să existe.

– Nu am cum să ocolesc o întrebare legată de funcţia ta de coordonator al colecţiei Ego. Proză a Editurii Polirom. S-a schimbat acea rată din urmă cu câţiva ani, două cărţi publicate la 50 de manuscrise primite? Cât de mult şi cât de prost/bine scriu românii?

– Cred că s-a schimbat. Pentru că primim ceva mai multe manuscrise. Nu ştiu însă cu exactitate care e noua „rată”, n-aş putea spune. Însă trebuie să spun altceva totuşi: să ştii că nu există un număr foarte strict de cărţi pe care Polirom le ia în calcul spre publicare într-un an. Publicăm atunci când o carte se impune a fi publicată. Sigur că există programări, care se fac cu multă vreme înainte. Dar am ieşi (şi am şi ieşit) din cadrul lor, te asigur, dacă ar apărea un manuscris foarte bun, chiar în condiţiile în care am depăşi ceea ce ne programaserăm. Cât priveşte întrebarea a doua, mi-e greu să cuantific. Sunt scriitori români care scriu foarte bine, sînt mult mai mulţi care nu scriu bine. Problema e una singură: toţi cred că scriu excepţional. Iar atunci când respingi o carte propusă (iar după cum ai arătat şi tu, suntem obligaţi să respingem mult mai multe decât publicăm), concluziile celor mai mulţi sînt frustrante, în special pentru mine, care funcţionez ca interfaţă: acuze, uneori o siguranţă uşor ridicolă că „nu publicăm pe valoare, ci numai pe interese” şi aşa mai departe. Plus, inevitabil, ideea că ne publicăm „prietenii”. Dacă te uiţi însă numai la numele celor publicaţi în „Ego. Proză”, ca să nu mai vorbim de celelalte colecţii de literatură română de la Polirom sau Cartea Românească, te minunezi de câţi prieteni am… E o prostie, bineînţeles. Publicăm, repet, atunci când o carte se impune a fi publicată. Şi aş mai adăuga ceva: manuscrisele primite ca propuneri merg către referenţi ai editurii numai după ce ştergem numele autorilor. Aşa încât referenţii îşi dau avizul doar în funcţie de valoarea cărţii, fără a şti de cine e scrisă.

---

Lucian Dan Teodorovici s-a născut la 17 iunie 1975, în Rădăuţi, Suceava. Este prozator, dramaturg şi scenarist, coordonator al colecţiei Ego. Proză de la Editura Polirom, consilier editorial la Editura Polirom, senior-editor al săptămânalului Suplimentul de cultură şi redactor al revistei Timpul. A fost redactor-şef al Editurii Polirom între 2002 şi 2006, redactor-şef adjunct al revistei culturale Timpul între 2001 şi 2003; între 2001 şi 2002 a fost editorialist al cotidianului Obiectiv, Iaşi; între 2002 şi 2003, editorialist al cotidianului Monitorul, Iaşi. A publicat: Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, 1999, revăzut şi adăugit, Editura Polirom, 2005), Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri, Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi, 2000), Circul nostru vă prezintă: (roman, Editura Polirom, 2002, revăzut, 2007), 96-00. Povestiri (proză scurtă, Editura LiterNet, 2002), Audienţă 0 (teatru, Editura LiterNet, 2003), Atunci i-am ars două palme (proză scurtă, Editura Polirom, 2004), Celelalte poveşti de dragoste (Editura Polirom, 2009) şi Matei Brunul (Editura Polirom, 2011), pentru care a primit mai multe premii, cel mai recent fiind Premiul Augustin Frăţilă, pentru cel mai bun roman publicat în anul 2011, în valoare de 10.000 de euro, din partea Asociaţiei Casa de cultură. Cărţile sale sunt traduse în engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, maghiară, slovenă şi bulgară.